Atentia acordata intregului cler, fie simpli preoti sau ditamai arhiereii, pentru a vedea daca au colaborat sau nu cu Securitatea, a generat reactii pro si contra, uneori domoale, alteori insa de o rara vehementa. Ziare – culmea! – de stanga, daca nu chiar nostalgic comuniste, i-au publicat fotografia Prea Fericitului, aidoma unui Jupiter manios care-si abate tunetele asupra necredinciosilor. Preotii ar fi, deci, curati ca lacrima, nu au nici o vina, este un mare pacat sa-i bagam in aceeasi oala cu restul societatii corupte. A existat, evident, si tabara adversa, care i-a infierat pe ierarhi sau, mai ponderata, s-au multumit sa declare ca acestia nu trebuie sa beneficieze de un tratament preferential, ca sunt oameni ca toti ceilalti si atunci, logic, trebuie sa fie si ei luati la puricat.
Defensiva preotilor si a avocatilor lor a plecat insa de la taina spovedaniei. Aceasta nu are cum sa fie incalcata. Intai, e sfanta ca toate celelalte taine si, in baza unei asemenea calitati, nici un preot nu are cum s-o incalce. In al doilea rand, oricat de mult ar fi dorit preotul, sa zicem, sa-l traga de limba pe credincios, nu ar fi avut cum. De ce? Din simplul motiv ca tehnica spovedaniei exclude acel tip de intrebari in urma carora omul ar fi putut sa marturiseasca ceva ce ar fi interesat odioasa institutie. Altfel spus, preotul nu te intreaba decat daca ai pacatuit, in sensul in care ai tinut sau nu post si alte lucruri de acest fel care intra in sfera pacatului. Din punct de vedere duhovnicesc, faptul de-a fi dus de mancare luptatorilor din munti sau de-a fi ascultat seara de seara Europa libera sau Vocea Americii nu are absolut nici o relevanta.
Totusi, aici intervine un aspect ignorat mai mult sau mai putin cu intentie. Despre ce este vorba?
Sunt convins ca, in conformitate cu preceptele spovedaniei, la urechea preotului, in intervalul de timp aflat sub pecetea tainei, nu au ajuns lucruri care mai departe ar fi fost transmise Securitatii. Numai ca preotul, prin insasi calitatea sa de sacerdot si indrumator moral, s-a bucurat si se bucura – poate se va bucura si in viitor – de mare cinste in ochii oamenilor. Cu alte cuvinte, am avut si avem incredere in el. Asadar, nu neaparat in timpul spovedaniei putea sa smulga informatii grave, ci, sa zicem, in timpul sau liber. Venind la o nunta, la un botez, chiar la o inmormantare, dupa aceea, atunci cand limbile se dezleaga, logic, si omul nu prea mai e atent la ce spune, tocmai fiindca are incredere in preot, ar fi putut sa scape niste lucruri pe care la spovedanie le-a omis fiindca nu-si aveau locul. Asadar, un om putea sa ajunga pe mana Securitatii prin mijlocirea unui reprezentant al Bisericii – nu trebuia sa fie neaparat preot, putea fi diacon, cantaret, tarcovnic, lumanarar – fara ca taina spovedaniei sa fie pangarita. Asta trebuie retinut. Preotul lucreaza nu doar cand e preot, ci si cand e persoana civila. Atunci, descarcat de raspunderea functiei sale, se poate incarca de toate pacatele omenesti, unul dintre acestea fiind tocmai delatiunea, adica turnarea unui semen al sau si, implicit, impingerea acestuia intr-un mecanism de unde nu mai sti daca va mai iesi viu. E atunci preotul vinovat sau nu? Nu a actionat in calitate de preot, ci in calitate laica, deci trebuie judecat ca toti ceilalti. Aici cred ca se afla punctul de vedere just al celor care cer deconspirarea clerului si resping, cu o ironie poate nepermisa, afirmatia ca pe acestia ar trebui sa-i judece numai Divinitatea.
Asadar, capcana spovedaniei este o falsa capcana. Iesi curat de sub patrafir, dar te murdaresti dupa aceea.