Falimentele Greciei

Dacă falimentul unei ţări din zona euro este o premieră, pentru Grecia nu este nimic nou – ţara a cunoscut şase astfel de episoade de la declaraţia de independenţă din 1822. Acum ar fi episodul şapte în mai puţin de două secole.

Pentru zona euro s-a deschis o săptămână explozivă, având în vedere scenariul unei ieşiri a Greciei din uniunea monetară. După anunţul premierului grec, Alexis Tsipras, de convocare a unui referendum, decizie care a căzut ca un fulger la reuniunea Eurogroup şi a dus la ruperea negocierilor între Atena şi creditorii externi, perspectiva unui Grexit se apropie cu paşi mari. Având în vedere că negocierile între părţi erau la „câţiva centimetri de un acord“, întrebarea este de ce Tsipras a trântit uşa prin anunţarea referendumului la televiziunea greacă şi nu a revenit asupra apelului său adresat grecilor de a vota „nu“ faţă de acest acord.

Pe scena europeană se joacă de luni de zile un vodevil – Grecia nu doreşte să iasă din zona euro, dar nu vrea să mai plătească datoriile pentru a rămâne. Europa ştie că Grecia nu îşi va plăti niciodată datoriile, dar nu vrea ca ţara să iasă din zona euro. Premierul grec, Tsipras, ştie că Europa va face totul pentru ca Grecia să nu părăsească eurozona şi, ca atare, aproape şase luni a cântat şi a dansat pe ritm de sirtaki.

Negocierile Atenei cu creditorii externi – FMI/UE/BCE – s-au întrerupt sâmbătă, după ce premierul elen Alexis Tsipras a recurs la arma politică a referendumului. Luni, susţinătorii săi au ieşit în stradă şi premierul s-a bucurat de o baie de mulţime. În cancelariile europene se fac eforturi pentru reluarea negocierilor cu Grecia pentru evitarea unui Grexit (ieşirea din euro). Termenul-limită pentru plata către FMI a 1,6 miliarde a fost 30 iunie, dar Atena a anunţat deja că nu va plăti. Tsipras a ordonat închiderea băncilor şi instaurarea unui control al capitalurilor până după referendum pentru evitarea fugii masive de capital şi ca urmare a panicii deponenţilor.

Grecii nu rambursează

Aşadar, Grecia nu îşi va plăti datoriile către creditori. Europa a acordat împrumuturi de  miliarde Greciei pentru ca ea să poată rambursa o parte a datoriei, lucru imposibil pentru că s-au folosit banii aiurea.

Ministrul grec de Finanţe, Iannis Varufakis, care a reuşit să agaseze luni de zile reprezentanţii instituţiilor europene, a declarat încă din luna mai că ţara sa nu a fost niciodată în poziţia de a rambursa ansamblul datoriilor sale şi nu este nevoie de multe explicaţii pentru a înţelege că toate aceste învoieli pleacă de la principiul grecilor că rambursarea ar fi pur şi simplu aberantă.

Varufakis declara atunci într-un interviu acordat unei publicaţii germane: „Persoane clarvăzătoare de la Bruxelles, Frankfurt şi Berlin ştiau foarte bine din mai 2010 că Grecia nu va rambursa niciodată datoriile. Dar au acţionat ca şi cum Grecia nu era în faliment, ca şi cum problema sa era o simplă lipsă de lichidităţi“.

Referendumul anunţat de Tsipras în pragul unui posibil acord cu creditorii să fie o opţiune calculată pentru a-i presa şi mai mult în încercarea de a primi alte miliarde fără să le promită concret nimic? Liderii politici din Europa nu au dorit să accepte această stare de fapt pentru că atunci ar fi trebuit să le explice electorilor lor de ce ei – contribuabilii germani, olandezi, francezi şi alţii – ar trebui să scoată din buzunarele lor banii pe care contribuabilii greci sunt incapabili să îi plătească.

Nimic nou

Pentru Grecia nu va fi o premieră şi economiştii americani Carmen Reinhart şi Kenneth S. Rogoff, respectiv profesor de finanţe internaţionale la Harvard Kennedy School şi fost economist la FMI între 2001 şi 2003, au evidenţiat şase episoade de încetare de plăţi între proclamarea independenţei şi adoptarea euro.

– Prima încetare de plăţi a intervenit pe când independenţa ţării nu era încă recunoscută la scară mondială. Patru ani după declaraţia de independenţă au început dificultăţile. Comitetul filo-elenic de la Londra a contractat două împrumuturi, în 1824 şi 1825, pentru finanţarea luptei grecilor contra armatei Imperiului Otoman. Dar, din cele 2,8 milioane de lire sterline, doar 40% au îmbogăţit seifurile independentiştilor, restul a fost repartizat în comisioane diferite. Războiul s-a prelungit şi nevoile crescânde de fonduri au antrenat  o încetare de plăţi în 1826, cunoscută ca „datoria de independenţă“.

– Al doilea faliment a intervenit după un împrumut de 60 milioane franci subscris la debutul anilor 1830 cu bancherii din Paris – în special cu James de Rothschild. După tensiuni legate de rambursarea datoriei în anii 1840 şi 1850, Marea Britanie a ocupat Portul Pireu, din apropierea Atenei, deoarece guvernul elen nu-şi onora angajamentele. Bancherii parizieni nu şi-au recuperat niciodată integral împrumuturile.

Strategia falimentului

– Cazul s-a repetat după câţiva ani, pe fondul tensiunilor politico-diplomatice. Rusia căuta să folosească Grecia pentru a prinde în cleşte Imperiul Otoman şi să-şi asigure acces la mările calde, în timp ce Franţa şi Grecia doreau să dispună de un aliat în Mediterana Orientală. Angajarea Greciei în conflictul turco-egiptean, între paşa Mehmet Ali şi sultanul de la Istanbul, a degradat finanţele elene. Rusia, Marea Britanie şi Franţa au înăsprit tonul asupra rambursărilor datoriei. În 1860, Atena a recunoscut incapacitatea de a onora angajamentele.

– Grecia a luat un nou împrumut pe pieţele financiare în 1879. În următorii 14 ani, Atena va împrumuta echivalentul a 530 milioane franci de la creditori din Paris, Londra şi Berlin. 25% au mers în investiţii de infrastructură, restul a mers spre cheltuieli militare, Grecia înfruntând de mai multe ori vecinii săi regionali. În cursul deceniului 1890, împrumuturile contractate de Grecia se îndepărtau de obiectivele lor – creditele acceptate de bancherii parizieni pentru finanţarea şantierului liniei ferate între Pireu şi Larissa nu au fost folosite niciodată în acest scop declarat, ci au alimentat bugetul armatei. În acest context, a intervenit al cincilea faliment. La invitaţia guvernului grec, un grup de experţi francezi a realizat un audit al finanţelor ţării în 1892 şi a concluzionat că un faliment este inevitabil. Grecia a decis să nu publice raportul, dar în decembrie 1893, Atena a decis suspendarea plăţii datoriilor. După protestele creditorilor, s-au deschis negocieri care au durat patru ani, până la un nou acord în 1898 care a decis o încetare parţială de plăţi a Greciei.

Credite neonorate

Între timp, războiul greco-turc a trecut şi Atena a suferit importante înfrângeri. Guvernul grec a trebuit să accepte plata unor despăgubiri de război de 4 milioane lire turceşti. Dacă Grecia nu plătea acea sumă, armata otomană ameninţa cu ocuparea ţării. Situaţia financiară era deja catastrofală şi Franţa, Marea Britanie şi Germania au acceptat să acorde Atenei un credit de 6 milioane lire sterline pentru a evita astfel ocupaţia turcă, iar Grecia a acceptat crearea unei „comisii a datoriei“ care exercita presiune asupra Ministerului de Război pentru reducerea strictă a cheltuielilor şi cerea guvernului să orienteze bugetul spre investiţii în infrastructură. „Comisia datoriei“ şi-a continuat munca pe par­cursul primului sfert de secol 20  şi, în pofida conflictelor din Balcani, a unei alte confruntări cu Turcia sau a primului război mondial, Grecia şi-a onorat angajamentele. Până în 1932.

– La începutul anilor 1930, Grecia a fost afectată de criza economică şi finanţele sale au suferit, iar din 1932 nu a mai putut achita angajamentele şi a renunţat la convertibilitatea drahmei în aur, care a pierdut 50% din valoare în câteva zile. Cererile Atenei către donatorii de fonduri pentru un nou împrumut nu au avut ecou pozitiv şi guvernul a suspendat plata la scadenţele datoriei. Era al şaselea faliment în 110 ani. Tensiunile politico-militare din anii 1930 şi apropierea între Grecia şi alianţa franco-britanică au favorizat noi negocieri de la finele anului 1932, negocieri care au durat opt ani. În ianuarie 1940 a fost semnat un acord cu aliaţii occidentali şi organisme financiare. Atena se putea împrumuta din nou, dar situaţia nu a durat – invazia italiană şi apoi cea germană în aprilie 1941 au provocat oprirea creditării. Abia din 1949 Grecia a putut să se împrumute iar şi să onoreze angajamentele faţă de bănci. Până acum.   

Agenţia de evaluare financiară Standard and Poor’s a scăzut nota Greciei la „CCC“ după anunţarea referendumului, considerat un semnal prost pentru „stabilitatea economică“ a ţării.