Zilele trecute, premierul Tariceanu a afirmat ca vremurile s-ar dovedi, de-acum, prielnice transformarii Romaniei intr-o republica parlamentara sau monarhie constitutionala. Timing-ul manevrei releva insa mai degraba stringenta imbunatatirii imaginii propriei sale formatiuni liberale – in buna parte impopulara si abandonata de destui sustinatori traditionali – decat vreo abnegatie reala fata de cauza regala. De altfel, premierul nu s-a ararat defel interesat de acest subiect vreme indelungata, anume din mai 2007, cand factiunile ce compun Partidul Jafului depuneau eforturi asidue in vederea suspendarii lui Basescu din functia suprema in stat.
Rezultatul referendumului asupra suspendarii presedintelui a relevat cat se poate de limpede ca prea putini monarhisti erau dispusi sa faca front comun cu semidoctii PSD sau clientela petroliberalilor. Manevra lui Tariceanu i-a adus, in schimb, unele simpatii din partea Casei Regale: purtatoarea acesteia de cuvant, Simina Mezincescu, declara atunci ca liderul liberal este un om "nascut monarhist, crescut in spirit monarhist si, probabil, se simte onorat de faptul ca e simpatizat de Casa Regala" ("Romania libera", 16 mai 2007). Iar, in timp ce Tariceanu si chiar Iliescu prezentau, subit, regalitatea drept solutie viabila la problema unui presedinte obstinat ce refuza a se lasa distribuit pe post de mascota sau marioneta a baronilor centrali si locali, Radu Duda avea, in primavara anului trecut, numeroase aparitii mediatizate, in cadrul carora se declara deschis fata de posibilitatea revenirii vremurilor monarhice in Romania.
Daca va continua sa raspunda astfel stimulilor politici, Casa Regala va intra, inevitabil, in centrul atentiei publice. In prezent, este singura institutie a carei viata launtrica nu a intrat serios in vizorul presei romanesti. Dar daca s-ar alatura fatis luptei politice purtate de unii prelati ai BOR si intelectuali ai Academiei Romane, atunci se va fi zis si cu linistea si discretia din jurul ei.
Regele Carol I a dorit sa creeze un precedent demn de urmat atunci cand s-a pronuntat pentru neimplicarea capetelor incoronate in jocurile politice, respingand ideea transformarii monarhului intr-un instrument al intereselor politice. Capetele incoronate erau, pana la urma, efemere, in timp ce doar regalitatea trebuia sa dainuiasca vesnic. Dar, dupa disparitia sa, monarhia a uitat rapid de preceptul sau inestimabil, ajuns respectat din nou abia dupa 1940.
In prezent insa, s-ar parea ca unii membri marcanti ai Casei Regale au concluzionat ca nu ar avea nimic de pierdut daca intra in joc cu Tariceanu – un personaj contestat chiar si in unele cercuri liberale, ceea ce a si determinat plecarea multora din partid. Ironia sortii face ca tocmai Regele Mihai sa fi avut, in tinerete, prezenta de spirit de a se detasa de parintele sau domnitor, atunci cand Carol al II-lea adoptase o atitudine latifundiara fata de tara – atitudine renascuta, mai nou, in capetele lui Tariceanu si ale potentatilor sai sustinatori.
Cum anume ar putea fi, oare, in interesul monarhiei sa incheie o alianta cu un politician pe agenda – oficiala, dar si particulara – a caruia nu s-a mai gasit loc si pentru reconstructia tarii, care pare pregatit sa curteze Kremlinul doar pentru a crea o contrapondere la UE in eventualitatea in care solicitarile acesteia privind stadiul reformelor din Romania ar deveni prea sacaitoare? O astfel de cale ignobila ar garanta prabusirea completa a Casei Regale, institutie care a reusit sa ramana o sursa de inspiratie si imbarbatare pentru destui romani pe perioada calvarului comunist.
Recentele semnale releva clar ca unii dintre membrii ei cocheteaza cu ideea alierii cu un speculant pentru care tara reprezinta doar un imens teren ce urmeaza a fi impartit curand in mii de bucati si bucatele. Daca este realmente dispusa la un asemenea pas, Casa Regala isi autoaplica o penitenta masochista asemanatoare celei practicate de temutul Nikolski la inceputul anilor ’50, tortionarul obisnuind, precum se stie, sa constranga prin tortura detinutii politici de la Pitesti la maltratarea celorlalti colegi de suferinta.
Carol I, perfect constient de nevoia prezervarii unei legaturi intacte, puternice, intre regalitate si supusi, ar fi conchis instantaneu ca o astfel de conduita nedemna nu poate conduce decat la extinctia monarhiei. Astfel, ajungem inevitabil la intrebarea legata de eventuale operatiuni antedecembriste ale statului roman indreptate impotriva Casei Regale – de genul strategiei de infiltrare a NATO sau, in perioada postdecembrista, a UE prin oamenii guvernului Nastase.
In Romania zilelor noastre inca mai traiesc veterani ai luptei anticomuniste, oameni care au savarsit fapte cu adevarat eroice inclusiv datorita lealitatii lor fata de Rege si patrie. Ce-ar spune ei, ce-ar spune toti cei care au platit cu viata pentru crezul lor intr-o monarhie democratica si intr-un continent european liber daca rasplata pentru sacrificiul lor ar consta doar din infiintarea unui Dudistan controlat de mercenarii autohtoni, al caror unic crez rezida in goana dupa bani?
