Cu un patrimoniu de 2.742 de opere (2.214 picturi şi 528 sculpturi), Galeria de Artă Europeană a Muzeului Naţional de Artă al României este, prin valoarea şi numărul lucrărilor, cea mai importantă din România. Fondul său, clasat pe şcoli, ilustrează intervalul cronologic cuprins între secolele XIV-XX.
Nucleul galeriei îl constituie colecţia regelui Carol I, realizată în ultimul sfert al veacului al XIX-lea, la care s-au adăugat lucrări din colecţiile Ioan şi dr. Nicolae Kalinderu, Toma Stelian, Anastase Simu, Al. Saint-Georges, precum şi din vechea Pinacotecă a Municipiului Bucureşti. Alte opere, donate muzeului sau achiziţionate de acesta după 1950, au completat acest fond, după cum informează site-ul instituției.
Şcolile italiene din Florenţa, Veneţia, Ferrara, Bologna, Milano, Roma, Napoli sunt reprezentate prin lucrări de Domenico Veneziano, Jacopo Bassano, Bronzino, Tintoretto, Luca Giordano. De aceeaşi amploare cu fondul de pictură italiană, fondul olandez cuprinde lucrări de Rembrandt sau Davidsz de Heem, iar cel flamand este reprezentat de artişti precum Rubens, Pieter van Mol sau David Teniers cel Tânăr. Şcoala germană include lucrări de Lucas Cranach cel Bătrân sau Hans von Aachen şi alte câteva tablouri atribuite unor şcoli bine cunoscute, ca cea din Tirolul de Sud (Brixen). Şcoala franceză, cu cele mai multe piese, deşi inegale valoric, datorită opţiunilor estetice ale colecţionarilor români de la sfârşitul secolului XIX, include pânze ale unor artişti de referinţă din secolele XVIII-XX: Nicolas de Largillière, Antoine Dubois, Claude Monet, Paul Signac, Alfred Sisley, precum şi sculpturi de Auguste Rodin, Camille Claudel şi Antoine Bourdelle. Şcoala spaniolă, fără să le egaleze numeric pe cele amintite anterior, este totuşi la fel de importantă prin prezenţa unor lucrări de El Greco, Francisco Zurbaran şi Alonso Cano.
Arta românească
Galeria de Artă Veche Românească conservă un număr de peste 9.500 de piese, colecţia fiind cea mai mare şi mai importantă de acest gen din ţară. Reprezentativă pentru cele trei provincii istorice româneşti, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, ea ilustrează modul în care, pe parcursul a cinci secole (XIV – XIX), particularităţile artistice locale s-au grefat pe fondul vechi de tradiţie bizantină, ori au asimilat influenţe din arta occidentală, pentru a da naştere unor forme artistice originale. Colecţiile sale, istoric constituite, au avut o evoluţie ale cărei începuturi coboară în timp până în secolul al XIX-lea. Fondul principal s-a format pe baza transferurilor unor colecţii publice muzeale organizate imediat după Unirea Principatelor. Ideea constituirii unui muzeu naţional apare imediat după prefacerile politice şi sociale declanşate în 1848, ca o consecinţă a dezvoltării conştiinţei naţionale. În spiritul acestei idei ia fiinţă în 1864 Muzeul Naţional de Antichităţi, care a funcţionat în sediul Universităţii din Bucureşti, şi în cadrul căruia au fost expuse pentru prima oară cele mai reprezentative piese de artă medievală aflate astăzi în colecţiile Muzeului Naţional de Artă al României.
Secţiunea de artă religioasă a Muzeului Naţional de Antichităţi se constituie ca urmare a Legii secularizării averilor mănăstireşti, publicată în Jurnalul Oficial al Principatelor Unite nr. 249, din 14 decembrie 1863, şi care a fost unul dintre cele mai importante proiecte de modernizare a Principatelor Române Unite. Promulgarea Legii secularizării averilor mănăstireşti s-a făcut cu binecuvântarea Mitropolitului Nifon în calitatea sa de Arhipăstor al Bisericii Ortodoxe Române şi Preşedinte al Adunării Legiuitoare. Legea a avut ca efect trecerea în proprietatea statului a averilor mănăstireşti, inclusiv a odoarelor acestora. Această operaţiune s-a făcut cu despăgubiri în bani pentru care tânărul stat a fost obligat să angajeze primul său împrumut extern, cu o valoare considerabilă în epocă. Pentru ca odoarele bisericeşti să fie ferite de înstrăinare şi pentru o mai bună păstrare a lor, au fost date în administrarea Muzeului Naţional de Antichităţi, unde au fost inventariate şi descrise pentru prima dată în Catalogul Muzeului, redactat de directorul său, Grigore G. Tocilescu, în anul 1906. Acest muzeu va fuziona în anul 1935 cu colecţiile Comisiunii Monumentelor Istorice, dând naştere Muzeului de Artă Religioasă, care a funcţionat în Palatul Kreţulescu de lângă Cişmigiu. Aceste colecţii formează nucleul de bază al patrimoniului Galeriei de Artă Veche Românească, alături de care trebuie să amintim şi existenţa unor lucrări importante din fondurile Muzeului Saint Georges şi Muzeului Anastasie şi Elena Simu. În 1956, o dată cu restituirea parţială a Tezaurului României, patrimoniul se va îmbogăţi cu o serie de piese cu valoare excepţională. Săpăturile arheologice au constituit, de asemenea, o sursă importantă de creştere a colecţiilor. Astfel, sunt notabile descoperirile de la mănăstirile Voroneţ şi Dragomirna din nordul Moldovei, de la Catedrala Romano-Catolică din Alba Iulia şi de la Biserica Mănăstirii Vad din Transilvania.
În cursul campaniei iraţionale de demolare din anii 1977-1986 au fost distruse numeroase biserici şi mănăstiri din Bucureşti – biserica Ienii, mănăstirile Cotroceni şi Văcăreşti. Din aceste demolări au fost salvate o serie de fragmente de sculptură în piatră, icoane şi fragmente de pictură murală decapată, care au intrat în patrimoniul galeriei. Achiziţiile au constituit o altă sursă de creştere a colecţiilor, deşi din cauza rarităţii pieselor, oferta pe piaţa de artă în domeniul artei medievale este modestă.
Patrimoniul Galeriei de Artă Veche Românească este structurat în mai multe colecţii, în funcţie de tehnica de execuţie: icoane, frescă, broderii, manuscrise, tipărituri, argintărie, podoabe, sculptură în lemn şi piatră, ceramică. Redeschisă în aprilie 2002, după 12 ani de la evenimentele din decembrie 1989, Galeria de Artă Veche Românească prezintă în cele zece săli de la etajul întâi al corpului Ştirbei al palatului o selecţie reprezentativă de aproximativ 900 de obiecte din toate categoriile amintite.
