De Piaţa Amzei aş putea spune că se leagă primele mele amintiri, fiind locul în care o însoţeam pe mama la cumpărături, asistând la savuroase tocmeli cu precupeţele, pe care-l traversam invariabil în drumul dintre casa noastră şi cea în care stăteau bunicii, unde eram mai apoi, ca semn că „m-am făcut mare“, trimis singur după salată şi roşii… Acolo erau florarii care făceau, la comandă, cele mai frumoase buchete (inclusiv cel pe care l-a ţinut în braţe, la cununie, soţia mea). Nu pot să uit apoi cum, ca adult, într-una din iernile anilor ’80 în care foamea devenise o stare de spirit, într-un decembrie geros, am trecut pe acolo cu gând să cumpăr nişte mere şi am descoperit, ascunşi într-un colţ, doi bătrânei care mi‑au arătat ferit, de sub tarabă, nişte „ale porcului“, cârnaţi, lebăr, tobă şi caltaboşi, pe care le-am cumpărat şi m-am bucurat de ele, împreună cu toată familia, în seara de Ajun.
De-atunci, Piaţa Amzei a murit – sau mai degrabă a fost ucisă. Ca şi alte pieţe din centrul oraşului. Nişte primari inconştienţi au zis că o „modernizează“, au alungat precupeţii, au demolat vechea hală şi au construit în loc o măgăoaie născută gata moartă. Au mai rămas câteva florării şi 2-3 negustori care vând fructe la preţ de caviar.
Recent, câţiva oameni inimoşi, sprijiniţi de consilierii locali ai USR de la Sectorul 1, s-au decis să reînvie piaţa. Clădirea fiind neutilizabilă (îi lipsesc avizele tehnice necesare funcţionării), au amenajat platoul pustiu din faţă pentru producătorii dispuşi să-şi desfacă aici marfa, inclusiv pentru cei din târgul de weekend de la Muzeul Ţăranului, acum desfiinţat. Începutul a fost dezamăgitor: cumpărătorii au fost puţini, mai mulţi vânzători s-au retras după câteva zile de afaceri proaste.
Este ştiut faptul că multe proiecte de urbanism care sună bine „pe planşetă“ pot fi zădărnicite de contactul cu realitatea socială. Pur şi simplu, refuză să prindă viaţă, aşa cum unele ovule rămân nefecundate. Un exemplu notoriu este an-samblul Güell, gândit de Gaudi drept un cartier rezidenţial al Barcelonei. Deşi realizat cu geniul caracteristic marelui arhitect, proiectul nu şi-a atins ţinta, rămânând un parc – superb, dar niciodată locuit. Uneori, oamenii refuză să ocupe obiec-tele urbane care le-au fost puse la dispoziţie.
În cazul Pieţei Amzei, explicaţiile pot fi multiple. Cartierul s-a depopulat, multe locuinţe din zonă schimbându-şi destinaţia; s-a schimbat şi componenţa socială a locuitorilor; a apărut concurenţa supermarket-urilor; oamenii şi-au schimbat obiceiurile de consum. Dar, mai presus de toate, a dispărut „vadul“. Vadul rămâne o simplă vale, atât timp cât apa nu curge prin el. Piaţa nu e piaţă până ce gospodinele (sau soţii acestora) nu s-au obişnuit să meargă acolo să-şi facă cumpărăturile. Iar pentru asta trebuie timp. Pe de altă parte, producătorii nu pot sta cu marfa pe tarabă în aşteptarea cumpărătorilor care vor recăpăta, sau nu, reflexul de a se abate pe acolo.
Cu toate acestea, nu cred că bătălia pentru transformarea Pieţei Amzei într-un spaţiu cu viaţă ar trebui abandonată. La urma urmei, dacă a reuşit să capete cheag piaţa de weekend de pe platoul din faţa Academiei Militare, cu tot cu preţurile ei pipărate, de ce nu s-ar putea şi aici? Un vad comercial nu se reface într-o săptămână. E nevoie de eforturi pentru crearea declicului care deocamdată a lipsit. Evenimentul a fost promovat prin reţelele de socializare, o mie de oameni s-au arătat interesaţi. Puţini, poate ar fi trebuit o campanie de comunicare mai agresivă. Poate că ar fi trebuit căutate canalele prin care informaţia să ajungă la potenţialii „precupeţi“. Poate ar fi trebuit gândit mai riguros însuşi conceptul de bază (vrem o piaţă de produse autentic ţărăneşti, una „de fiţe“, una axată pe gastronomie?). Poate ar fi de creat evenimente care să trezească rumoarea necesară („Sărbătoarea mustului“, „Ziua murăturilor“ sau alte chestii mai cu vino-ncoace…).
Ştiu, pentru toate acestea nu-s suficiente entuziasmul şi competenţele câtorva oameni, ar mai trebui şi ceva bani. De unde bani? Păi, de la primăria de sector, altminteri repede cheltuitoare pe manifestări cu be-neficii electorale. Primărie care, după ce a distrus piaţa, are datoria morală de a-şi asuma revitalizarea ei.
