La ce probleme are, Sorin Ovidiu Vîntu se poate îmbolnăvi, de fapt, în orice moment. Mogulul care, cu aroganţa-i binecunoscută, sfătuia şi avertiza statul român să se „întărească” şi să se păzească, fără lamentări, de oamenii puternici ca el a prins acum o curiozitate bizară pentru sistemul naţional de sănătate. Şi, pentru că nu îi este suficient ce citeşte în presă despre spitalele şi clinicile de stat româneşti, SOV se convinge asupra realităţii direct la sursă. În decembrie şi ianuarie, traseele iniţiatice ale lui Vîntu au coincis de câteva ori cu saloanele şi culoarele Spitalului Floreasca, unde o injecţie făcută de o mână uşoară, o vorbă bună plasată de un medic stăpân pe meserie sau, pur şi simplu, o noapte ca un sfetnic bun în patul sanitar i-au mai liniştit angoasele care-l încearcă din cauza trecutului comun cu fugarul Nicolae Popa. Istoria s-ar putea repeta şi pe 25 ianuarie, când SOV are din nou termen în proces.
Cu siguranţă că dosarul pentru favorizarea infractorului, prietenului şi fostului său partener de afaceri i-a favorizat miliardarului mai multe gânduri amestecate decât reale probleme medicale. De altfel, se vede cu ochiul liber cât de brusc îi apar afecţiunile şi cât de straşnic şi strategic survin ele exact în ziua termenului de judecată. Până acum, părintele FNI a reuşit să amâne o bună parte din înfăţişările la care a fost adus, dar şi să pună greu la încercare răbdarea unei judecătoare care nu-l mai crede pe bolnavul Vîntu nici când acesta se contorsionează de rău în faţa ei.
Un lucru este cert: metoda leşinului, prin care SOV a ales să dubleze talentul şi cunoştinţele avocaţilor lui, nu-i va putea asigura acestuia servicii la infinit. Bătălia pe care o are de dat acum în justiţie a devenit mult prea serioasă pentru a fi dusă cu substitute de arme. Procesul va merge înainte, iar desele drumuri de la judecător la doctor vor mai rămâne relevante doar sub aspectul imaginii publice a miliardarului.
Din acest punct de vedere, indiferent unde-şi va petrece următorii ani – că în libertate, că la închisoare -, Sorin Ovidiu Vîntu şi-a dat jos, în sfârşit, masca atent cultivată în spa-ţiul public. Fuga la spital, în care a găsit alinări de moment când era adus la judecată, l-a expus în sfârşit pe adevăratul SOV: aerul său superior de odinioară a lăsat loc lamentărilor privind starea-i precară de sănătate, iar siguranţa de sine, dată de uşurinţa cu care manevra poli-ticieni aflaţi la vârful piramidei sau funcţionari înalţi din statul român, a dispărut în ultima perioadă ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Între fostul şi actualul Vîntu se cască într‑adevăr falii imposibil de astupat.
Dar cazul său nu este unic, ci cât se poate de exemplar. Modul în care reacţionează SOV acum, când dificultăţile vieţii îl împresoară cum nu şi-a imaginat până după campania din 2009, reflectă o mentalitate larg răspândită printre puternicii zilei atunci când ananghia i-a prins în lasou. Politicieni, oameni de afaceri, Vîntu – toţi sunt părăsiţi de curaj şi bărbăţie fix atunci când doar astfel de calităţi mai pot face diferenţa. Iar demnitatea, demnitatea de a te confrunta cu tine însuţi şi cu faptele tale din trecut, lipseşte încă şi mai abitir. SOV, personal, a demonstrat-o din plin. De ce se întâmplă iarăşi aşa? Explicaţiile ar trebui poate căutate nu în momentul prezent, ci mai în spate. În acea Românie din anii ’90 în care unii dintre îmbogăţiţii de azi erau abia la început de carieră. În acea Românie în care secretul înavuţirii indecent de rapide nu depindea atât de talia unui caracter şlefuit, cât de abilitatea reptiliană de a specula ceea ce aveai în faţă la acel moment: multe legi strâmbe, foarte multe lipsă, corupţie perfect instituţionalizată şi oameni prost sau dezinformaţi. În acea Românie a anilor ’90 spre 2000, în care prăbuşirea băncilor devenise un fapt divers, iar hora jocurilor piramidale – un dans naţional, în acea Românie a „crescut” şi SOV. Nu a trebuit să fie genial, ci doar mai şmecher. Iar şmecherii au rareori nervii tari în faţa celor şi mai şmecheri.
