Se împlinesc 10 ani de la legalizarea eutanasiei în Olanda şi în Belgia. Care sunt concluziile şi învăţămintele? Ce perspective deschide generalizarea acestei practici legale în Europa şi în lume? Se va aplica şi în România? Când?
Intrarea în vigoare a legii care „scotea din clandestinitate eutanasia” a avut loc la 1 aprilie 2002 (în Olanda) şi la 28 mai 2002 (în Belgia, unde dezbaterile între creştini şi laici au fost mai îndelungate).
În prezent, eutanasia este practicată în fiecare an pe mai mult de 4.000 de pacienţi, în principal cancere în fază terminală, precum şi, din ce în ce mai mult, boala Alzheimer în stadii avansate. Prima eutanasiere a unui pacient cu boala Alzheimer a avut loc în Olanda în 2011, ceea ce „ar fi fost inimaginabil în 2002″ – conform purtătorului de cuvânt al „Asociaţiei pentru un sfârşit de viaţă voluntar” (NVVE), Walburg de Jong. Se observă că textul legii nu s-a schimbat, dar s-au modificat maniera în care medicii îl înţeleg şi percepţia opiniei publice.
Jacqueline Herremans, preşedinta „Asociaţiei pentru dreptul de a muri în demnitate”, consideră că legea a fost pozitivă pentru că, pe de o parte, a permis foarte mari schimbări în relaţia pacienţi-medici, numeroase tabuuri despre sfârşitul vieţii fiind desfiinţate, şi, pe de altă parte, pentru că a permis familiilor să pregătească şi să accepte sfârşitul celor dragi, prin ritualuri ca ultima masă, ceremonia de la revedere etc.
În prezent, o treime din cererile serioase sunt onorate de medici. Un medic olandez se confruntă cu o „cerere serioasă” cam o dată la trei ani. Experienţa extrem de limitată poate conduce la evaluări eronate ale cererilor de eutanasiere, de unde ezitările unor medici. Ce e de făcut? „Îndreptaţi pacientul către un alt medic, dacă este nevoie, dar nu spuneţi niciodată că este imposibil în virtutea legii” – acesta este sfatul lui Eric van Wijlick, unul din responsabilii „Societăţii regale a medicilor”, organizaţie ce grupează mai mult de jumătate din medicii olandezi. Se observă clar încurajarea tendinţei ascendente în aplicarea practicii eutanasierii.
Pe aceeaşi linie se situează şi iniţiativa „Asociaţiei pentru un sfârşit de viaţă voluntar” (NVVE). Începând cu 1 martie 2012 s-au constituit şase echipe mobile (un medic + o infirmieră) care se deplasează la bolnavii incurabili care doresc să moară pentru a practica eutanasieri refuzate de medicul curant. Într-o lună, aceste echipe au primit mai mult de 100 de cereri.
Trebuie menţionat că eutanasia şi sinuciderea asistată medical sunt legalizate în mai multe ţări: Elveţia, Italia, Luxemburg, Albania, Uruguay, Japonia şi Australia. În două state americane, Oregon şi Washington, legea nu permite eutanasia (injecţia letală administrată de un doctor), dar, în baza ei, unii pacienţi pot cere medicamente de la doctor pentru a-şi lua viaţa. Accentele triumfaliste din bilanţul celor 10 ani de eutanasie umană legală în Olanda şi Belgia nu epuizează experienţa mondială şi nu reuşesc să acopere criticile dure la adresa legalizării acestei proceduri.
Două principii stau la baza tuturor obiecţiilor: 1. sfinţenia vieţii sau inviolabilitatea vieţii; 2. autonomia pacientului. În tradiţia iudeo-creştină, viaţa este o valoare intrinsecă. Dreptul de a trăi este de la Dumnezeu şi nimeni, în afară de Dumnezeu, nu trebuie să îl retragă. „Să nu ucizi” este una dintre cele Zece Porunci din Tablele lui Moise. Aceste principii se regăsesc şi în Jurământul lui Hipocrate. Legalizarea eutanasiei umane scade mult autonomia pacientului, creşterea puterii doctorilor ajungând la cote de alertă. Credincioşi sau atei, foarte mulţi medici refuză să devină călăi şi denunţă hotărât pericolele deosebit de grave ale legalizării eutanasiei umane:
1. Odată legalizată, eutanasia umană nu mai poate fi controlată, fiind ucişi pacienţi care nu şi-au dorit să fie eutanasiaţi. Numai în Olanda, cel puţin 1.000 de pacienţi mor anual în acest fel. Aceasta, în condiţiile în care medicii olandezi nu raportează autorităţilor decât jumătate din numărul real al eutanasierilor efectuate.
Legea prevede raportarea către autorităţi a oricărei eutanasieri umane, dar medicii pretind că e „pierdere de vreme” şi birocraţie plicticoasă. Nu cumva, în realitate, au temeri de posibile consecinţe penale? Iar faptul că organele celui eutanasiat sunt folosite pentru transplanturi nu deschide calea unor posibile abuzuri?
Iniţial, legea olandeză avea în vedere curmarea suferinţelor insuportabile şi prelungite în cazul bolilor incurabile. Apoi însă, s-a creat o pantă alunecoasă care vulnerabilizează categorii precum bătrânii, persoanele cu handicap, invalizii, bolnavii cronic, depresivii, copiii şi nou-născuţii cu malformaţii. Trei din patru pediatri olandezi sunt instruiţi pentru eutanasierea copiilor şi nou-născuţilor.
2. Legalizarea eutanasiei umane pune o presiune extraordinară asupra bolnavilor, bătrânilor şi infirmilor, care ajung să se simtă o povară pentru ceilalţi şi astfel să fie constrânşi moral să accepte moartea. Suferinţa psihică a acestor oameni este cumplită, ei se simt nefolositori şi neiubiţi, povară economică pentru rudele care trebuie să le plătească tratamente scumpe. O eutanasiere costă doar 300 de dolari.
În Oregon (SUA) legalizarea sinuciderii asistate medical a avut loc în 1997 şi, în acel moment, 12% din bolnavii incurabili acceptau această opţiune. Rata acestora a crescut mereu, atingând 26% în 1998, 63% în 1999 şi 67% în 2000, cifrele arătând clar efectul acestei presiuni asupra persoanelor vulnerabile. Sondajele recente arată că 77% din locuitorii statului Oregon sunt de acord cu legea care le permite doctorilor să ofere pacienţilor în fază terminală medicamente pe care aceştia le pot înghiţi în caz că doresc să se sinucidă.
3. Legalizarea eutanasiei şi a sinuciderii asistate medical antrenează schimbări profunde în atitudinile sociale faţă de boală, de infirmitate, de moarte şi de bătrâneţe, în paralel cu modificări de esenţă ale rolului profesiei medicale. Valori umane precum răbdarea, compasiunea, solidaritatea, devotamentul se videază de sens. Uciderea devine o „opţiune de tratament” alături de chirurgie, radioterapie, chimioterapie, tratarea durerii sau medicaţia cu antidepresive. Ce este legal este şi moral – această percepţie poate fi deosebit de periculoasă pentru că acceptarea ideii că uciderea este una din soluţii poate funcţiona şi în multe alte situaţii.
4. În fine, subminarea îngrijirii medicale, în special a îngrijirii paleative, şi deteriorarea gravă a relaţiei medic-pacient sunt alte consecinţe ale legalizării eutanasiei şi a sinuciderii asistate medical.
Drepturile medicului asupra pacientului ajung teribile. Lord McColl, într-o prelegere la House of Lords, UK, 10 octombrie 2005, relata dialogul avut cu un medic olandez. La prima eutanasiere umană, a fost „groaznic”, „am agonizat zile în şir” – mărturisea doctorul olandez. La a doua, a fost mai uşor, iar la a treia a fost „floare la ureche”.
Dar în România? Deocamdată, românii nu sunt de acord nici măcar cu eutanasierea căţeilor comunitari…
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard.
