Odată cu invazia militară a Rusiei, anexarea Crimeii și războiul care a urmat în estul Ucrainei, președintele Vladimir Putin a lăsat în mod foarte clar să se înțeleagă că el nu are nici o intenție de a respecta principiul inviolabilității granițelor și supremația normelor legale internaționale. A venit timpul ca europenii să renunțe la visurile lor privind o ordine continentală bazată pe domnia legii. Lumea, din păcate, nu este așa. Este mult mai dură, iar cine are puterea conduce.
Intervenția militară a Rusiei în Siria și criza refugiaților din Europa accentuează această percepție. Europa trebuie să recunoască că, dacă nu are grijă de interesele sale geopolitice, mai devreme sau mai târziu crizele din regiunile vecine vor ajunge până la ușa sa.
Spre deosebire de Statele Unite, Europa nu este o insulă continentală izolată de oceane. Este capătul vestic al imensei întinderi euroasiatice. Europa de Est, Orientul Mijlociu și Africa de Nord sunt vecinii săi direcți și această vecinătate instabilă aduce cele mai mari riscuri de securitate pentru Europa în secolul XXI.
Cum ar trebui să se comporte Europa cu o Rusie care aplică din nou politici de mare putere și face aproape aceleași greșeli ca și Uniunea Sovietică, care, de asemenea, s-a bazat pe autoritarism pentru a încerca să reconcilieze ambițiile unei superputeri militare cu realitatea unei economii cu o dezvoltare moderată și slab modernizată?
Rusia este vecinul Europei, ceea ce înseamnă că un modus vivendi este esențial. În același timp, ambițiile geopolitice ale Rusiei o transformă într-o amenințare continuă pentru securitatea Europei. Din acest motiv, o puternică relație transatlantică rămâne indispensabilă pentru Europa, așa cum este imperios necesară și revitalizarea propriilor capacități de apărare.
Pe termen scurt, relația cu Rusia va fi, probabil, dominată de eforturile de a încheia războiul din estul Ucrainei, de a salvgarda teritoriul NATO în est și de a preveni criza care ar putea izbunci din expansiunea către sud-est și Balcani. Dincolo de actuala criză, totuși, o mult mai fundamentală provocare strategică iese la iveală.
Europa urmărește în prezent o politică față de China – puterea mondială în dezvoltare a secolului XXI – care este bazată pe un amestec nerealistic și inconsistent de preocupări privind drepturile omului și privind profiturile corporatiste. Și aici, de asemenea, Europa trebuie să demonstreze o vigilență mult mai mare cu privire la riscurile geopolitice față de cele mai bune interese ale sale.
China, localizată în capătul estic al Euroasiei, plănuiește să redeschidă Drumul continental al Mătăsii prin Asia Centrală și Rusia, cu direcție spre Europa. Explicația pragmatică pentru acest proiect strategic gigantic (cu un volum al investițiilor de circa trei trilioane de dolari) este nevoia de a dezvolta vestul Chinei, care a beneficiat puțin, până acum, din succesul economic al regiunilor de coastă. În realitate, totuși, proiectul este de importanță supremă mai ales în termeni geopolitici: China, o putere terestră, vrea să provoace potențialul economic și influența politică a SUA, o putere navală, în Eurasia.
În termeni practici, proiectul chinezesc al Drumului Mătăsii va crea o alternativă strategică la structurile transatlantice occidentale, iar Rusia fie acceptă un rol ca partener secundar permanent, fie riscă un conflict serios cu China în Asia Centrală. Dar alegerea unei orientări estice sau vestice nu este în interesul Europei. Din contră, o astfel de alegere ar rupe Europa atât politic, cât și economic. Europa, care este mai degrabă legată de America în termeni normativi și economici, are nevoie de garanția de securitate transatlantică.
Tocmai de aceea, în relația cu Rusia, Uniunea Europeană ar trebui să urmărească un curs de aderare fermă la principiile sale și ale NATO. În același timp, are nevoie de bune relații cu China și nu poate bloca proiectul Drumului Mătăsii. Astfel, în relațiile cu China, Europa trebuie să fie clară cu privire la interesele sale, ceea ce va necesita un grad mai mare de unitate.
Între timp, criza refugiaților accentuează importanța maximă pentru Europa a peninsulei balcanice (inclusiv Grecia), care este puntea către Orientul Apropiat și cel Mijlociu. Turcia este chiar mai importantă pentru interesele Europei în această privință. Liderii europeni au calculat într-un mod nepermis de greșit, la începutul discuțiilor pentru aderarea Turciei la UE, crezând că relațiile apropiate cu această țară ar transforma conflictele din Orientul Mijlociu în problema Europei. Dar, după cum arată experiența actuală, în absența unor legături ferme cu Turcia, influența Europei în regiune și dincolo de aceasta – de la Marea Neagră până în Asia Centrală – este practic zero.
Pe de altă parte, dezvoltarea internă a Turciei sub președinția lui Recep Tayyip Erdoğan și noua militarizare a problemei kurde fac ca o apropiere politică să nu fie ușoară. Aceasta este cu atât mai adevărat cu cât apariția Rusiei în Siria și alianța de facto a Kremlinului cu Iranul împing încă o dată Turcia către Europa și către Vest, ceea ce înseamnă că există o șansă reală pentru un nou început.
Cu toate acestea, potențialul pentru influența europeană în Orientul Mijlociu rămâne redus și regiunea va rămâne periculoasă pe termen lung. Europa ar trebui să evite să aleagă o tabără în conflictul dintre șiiți și sunniți sau dintre Iran și Arabia Saudită. În schimb, interesele Europei vor fi servite cel mai bine prin urmărirea unei ambiguități strategice.
Această ambiguitate nu e valabilă, totuși, și în estul Mediteranei. Întreaga regiune mediteraneană, inclusiv coasta nord-africană strategic amplasată, joacă un rol crucial în calculele de securitate ale Europei. Alegerea este între o mare nostrum sau o regiune a instabilității și insecurității.
În aceeași ordine de idei, politica UE în Africa trebuie să abandoneze o dată pentru totdeauna gândirea post-colonială în favoarea urmăririi propriilor interese. Prioritățile trebuie să fie stabilizarea Africii de Nord, ajutorul umanitar și susținerea pe termen lung pentru progresul politic, economic și social. Iar legături mai apropiate ar trebui să includă oportunități pentru migrația legală spre Europa.
Revenirea geopoliticii înseamnă că alegerea fundamentală cu care se confruntă Europa în secolul XXI va fi între auto-determinare și dominație externă. Cum va rezolva Europa această chestiune va determina nu doar propria soartă, ci și pe aceea a întregului Occident.
Joschka Fischer a fost ministru de externe și vicecancelar al Germaniei din 1998 până în 2005, o perioadă care a fost marcată de sprijinul puternic pe care Germania l-a acordat intervenției NATO în Kosovo, în 1999, urmată de opoziția sa față de războiul din Irak.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
