În sfârşit, Statele Unite dau semne că-şi revin din criza care a izbucnit la finalul mandatului preşedintelui George W. Bush, când şocul creat de implozia sistemului financiar s-a răspândit în toată lumea. Dar nu este o revenire puternică. În cel mai bun caz, distanţa dintre locul unde s-ar fi aflat economia şi unde se află acum nu se mai măreşte. Iar dacă se micşorează, o face foarte încet. Pagubele produse de criză par să fie de lungă durată.
Desigur, putea fi mai rău. Peste Atlantic, se văd puţine semne ale unei reveniri, fie şi atât de modestă precum cea a SUA. Distanţa dintre unde este Europa acum şi unde ar fi fost în lipsa acestei crize continuă să crească. În majoritatea ţărilor Uniunii Europene, PIB-ul pe cap de locuitor este mai mic decât era înainte de recesiune. O jumătate de deceniu pierdută se transformă rapid într-un deceniu întreg pierdut.
Dincolo de statisticile reci, vieţile sunt ruinate, visurile sunt distruse şi familiile se despart (sau nu se formează) cât timp stagnarea – chiar depresiunea în unele locuri – continuă de la un an la altul.
UE are oameni foarte talentaţi, foarte educaţi. Ţările sale membre au cadre legale puternice şi societăţi funcţionale. Înainte de criză, majoritatea aveau chiar economii funcţionale. În unele locuri, productivitatea pe oră – sau rata de creştere – era printre cele mai mari din lume. Dar Europa nu este o victimă.
Da, America şi-a administrat prost economia, dar nu a reuşit să transfere cumva greul căderii globale spre Europa. Starea generală de rău din UE este autoprovocată, din cauza unei succesiuni fără precedent de decizii economice proaste, pornind chiar de la crearea monedei euro. Deşi menită a uni Europa, până la urmă a divizat-o. Şi, în absenţa unei voinţe politice de a crea instituţii care să permită funcţionarea monedei unice, stricăciunea nu este reparată.
Actuala harababură provine, în parte, de la aderarea la o credinţă de mult discreditată, a bunei funcţionări a pieţelor fără imperfecţiuni în informaţii şi competiţie. Orgoliul a jucat de asemenea un rol. Cum altfel poate fi explicat faptul că, an după an, previziunile cu privire la consecinţele propriilor politici făcute de oficialii europeni au fost în mod constant greşite?
Iar aceste previziuni au fost greşite nu pentru că ţările UE au eşuat în a implementa politicile prescrise, ci pentru că modelele pe care s-au bazat acele politici erau foarte greşite. În Grecia, de exemplu, măsurile menite să scadă povara datoriei nu au făcut decât să lase ţara şi mai împovărată decât în 2010: rata datorie-PIB a crescut, din cauza impactului dur al austerităţii fiscale asupra ieşirilor. Cel puţin, Fondul Monetar Internaţional a recunoscut aceste eşecuri intelectuale şi politice. Liderii europeni rămân convinşi că reformele structurale trebuie să fie prioritatea lor de vârf. Dar problemele pe care le indică ei erau doar superficiale în anii de dinaintea crizei şi atunci nu opreau creşterea. Europa are mai degrabă nevoie de o reformă a structurii eurozonei şi de un revers al politicilor de austeritate, care au eşuat prea multă vreme să reaprindă creşterea economică.
Celor care au crezut că euro nu va putea supravieţui li s-a dovedit în mod repetat că greşesc. Dar criticii au avut dreptate în legătură cu un singur lucru: dacă structura eurozonei nu este reformată, Europa nu îşi va reveni.
Drama din Europa e departe de a se încheia. Una dintre forţele UE este vitalitatea democraţiilor sale. Dar euro a luat de la cetăţeni – mai ales în ţările afectate de criză – orice drept la cuvânt asupra destinului lor economic. Repetat, votanţii au dat jos conducătorii, nemulţumiţi de direcţia în care merge economia – doar pentru ca noul guvern să continue pe acelaşi curs dictat de la Bruxelles, Frankfurt sau Berlin.
Dar cât mai poate continua acest lucru? Şi cum vor reacţiona votanţii? Peste tot în Europa, am văzut creşterea alarmantă a partidelor naţionaliste extremiste, contrare valorilor Iluminismului care au adus succesul în Europa. În unele locuri se ridică ample mişcări separatiste.
Grecia supune Europa la un nou test. Declinul PIB-ului grecesc din 2010 încoace este mult mai grav decât cel cu care s-a confruntat America în timpul Marii Crize din anii 1930. Şomajul în rândul tinerilor este de peste 50%. Guvernul fostului prim-ministru Antonis Samara a eşuat.
Dar problema nu este Grecia, ci însăşi Europa. Dacă Europa nu îşi schimbă direcţiile – dacă nu reformează eurozona şi renunţă la austeritate –, o reacţie populară va deveni inevitabilă. Această nebunie economică nu poate continua la nesfârşit. Democraţia nu o va permite. Dar câtă durere mai trebuie să îndure Europa până când raţiunea va fi restaurată?
Joseph E. Stiglitz, laureat Nobel în economie, este profesor universitar la Universitatea Columbia. Cea mai recentă carte a sa, scrisă împreună cu Bruce Greenwald, se numește „Creating a Learning Society: A New Approach to Growth, Development, and Social Progress“.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
