O majoritate a cetăţenilor europeni (de exemplu peste 60% din fran–cezi şi ger–mani) cred că Turcia nu ar trebui să devină parte a Uniunii Europene. Opoziţia are varii motive – unele valide, altele fondate pe prejudecăţi: Turcia e prea mare; muncitorii turci ar putea invada alte state membre; Turcia are un dosar problematic al drepturilor omului; Turcia asupreşte kurzii; Turcia nu şi-a rezolvat problemele cu Grecia legate de Cipru.
Dar principalul motiv este că Turcia, o ţară majoritar musulmană, guvernată de un partid musulman, e privită ca un corp prea străin. În cuvintele fostului preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaing, unul dintre autorii Constituţiei UE, „Turcia nu e o ţară europeană”.
Un enunţ greu de înghiţit pentru elita seculară, occidentalizată din Turcia, care a investit decenii, dacă nu mai mult, în încercarea de a-şi demonstra buna-credinţă europeană. Recent, un turc foarte şcolit, care lucra pentru o organizaţie internaţională, mi-a spus: „Jucăm fotbal cu ei, cântăm cu ei la TV, facem afaceri cu ei, ne-am îmbunătăţit situaţia drepturilor omului, ne-am democratizat politica. Facem tot ce ne cer şi totuşi nu ne vor”.
„Aşa e”, vine replica unei turcoaice din apropierea noastră, vorbitoare fluentă de engleză, cu state vechi la Londra şi în ONG-uri de promovare a drepturilor omului, fiind la rândul ei închisă în anii 1980 pentru opoziţia faţă de regimul militar: „Urăsc Europa. Nu sunt europeană şi oricum, cui îi trebuie Europa?”.
Bună întrebare. În timp ce criza din Grecia sfâşie tivul zonei euro, economia Turciei e în creştere accentuată. Sigur, „Europa” a fost mulţi ani un simbol, nu doar al bogăţiei, ci şi al politicilor liberale, al societăţilor deschise şi drepturilor omului. Iar societatea turcă a profitat mult din încercarea – nici perfectă, nici dusă la bun sfârşit încă – de a se ridica la standardele europene.
Dar tot mai mulţi europeni sunt deziluzionaţi de Uniune. Departe de a fi un model de democraţie, UE este asociată cu un mandarinat arogant şi rupt de realitate, care emite regulamente şi edicte cu un dispreţ paternalist şi sfidător pentru cetăţenii obişnuiţi. Iar unele dintre noile sale state membre – România, Bulgaria şi Ungaria, de exemplu – nu se plasează tocmai pe culmile democraţiei liberale deschise.
Aşa că dacă nici europenii nu cred în propria Uniune, de ce să‑şi dorească Turcia să adere la ea? De fapt, femeii care protesta, afirmând că urăşte Europa, i-ar plăcea încă foarte mult să vadă Turcia în UE. Veninul ei era cel al unei iubite respinse.
Membrii elitei seculare, pro-europene, care a guvernat cvasi-permanent de când Kemal Atatürk a fondat Republica din 1923, sunt acum supuşi unei duble presiuni. Obstrucţionaţi de UE, ei sunt împinşi din poziţiile lor privilegiate de o nouă elită, mai provincială, mai religioasă, mai puţin liberală, dar nu neapărat mai puţin democratică – o cohortă întruchipată de foarte popularul prim-ministru Recep Tayyip Erdoğan.
Pentru aceşti turci occidentalizaţi, acceptarea de către UE reprezintă un fel de perfuzie care să-i imunizeze faţă de curentele populismului islamic reprezentat de Erdoğan. Şi chiar au nevoie de încurajare, pentru că or fi islamiştii lui Erdoğan democraţi, dar seculariştii, per ansamblu, sunt mai liberali.
Dar vechea elită privilegiată nu e singurul grup din Turcia care ar urma să profite din integrarea în Europa. Minorităţilor le merge bine în interiorul unor imperii, în special al celor binevoitoare. La fel ca scoţienii şi catalanii, kurzii din Turcia sunt în favoarea intrării în UE, pentru că le oferă un refugiu faţă de majoritatea din propria ţară.
Înseşi dimensiunile Turciei şi ale populaţiei sale îngrijorează europenii, nu fără motiv. Dar frica e probabil exagerată. Acum, că economia Turciei e în plin boom, vor exista mai puţine motive pentru turcii mai săraci să-şi caute de muncă în alte ţări, cu atât mai puţin pentru a le „invada”. Iar dacă numărul mare de membri din UE va fi un obstacol împotriva unui viitor stat federal, acest lucru s-ar putea să nu fie prea rău. Oricum, e improbabil ca adăugarea Turciei să facă diferenţa crucială.
Din perspectiva turcilor cu vederi occidentale, mândria de a deveni parte a UE e poate mai puţin importantă decât durerea respingerii. Dar acelaşi lucru se poate spune despre europeni. Dacă cea mai occidentalizată, mai modernă şi democratică republică a lumii islamice s-ar înăcri din cauza unor resentimente anti-europene, acest rezultat nu ar fi deloc bun pentru Occident – sau chiar pentru întreaga lume.
Turcia e într-o bună poziţie de a ghida alte state musulmane într-o direcţie mai liberal-democratică. În plus, cu o perspectivă reală de a se alătura Europei, Turcia ar fi mai bine plasată pentru a dezamorsa actualele şi potenţialele tensiuni dintre Europa şi Orientul Mijlociu. Fără Turcia, implicarea UE în Orientul Mijlociu încă arată a imperialism occidental.
Perspectiva Turciei de a fi primită în UE ar disipa şi ideea vetustă că Europa reprezintă creştinătatea. Sigur că religiile creştine au contribuit la formarea civilizaţiei europene. Dar nu toţi cetăţenii europeni sunt creştini practicanţi. Mulţi nici măcar nu sunt creştini.
Dacă o democraţie mare, cu o populaţie majoritar musulmană, poate deveni membră a UE, va fi de asemenea mai uşor ca musulmanii francezi, britanici, olandezi sau germani să fie acceptaţi ca europeni. Cei care cred că interesele comune şi instituţiile liberale sunt ceea ce ar trebui să definească UE ar avea de câştigat de pe urma acceptării acestei abordări. Cei care caută o identitate europeană bazată pe cultură şi religie îi vor rezista.
Din păcate, în aceste vremuri de criză economică, naţionalism în ascensiune şi populism egoist, şansele unei ţări musulmane de a intra în UE sunt slabe, ca să nu spunem mai mult. Un asemenea proces nu poate fi impus oamenilor. A insista asupra aderării împotriva voinţei majorităţii cetăţenilor europeni ar avea fix acea alură de paternalism nedemocratic din cauza căruia deja mulţi europeni întorc spatele UE.
Dar majoritatea nu are întotdeauna dreptate. Iar timpurile s‑ar putea schimba. Pe de altă parte, s-ar putea totuşi să ajungem să regretăm că timpurile nu se schimbă destul de repede.
IAN BURUMA PREDĂ DEMOCRAŢIE ŞI DREPTURILE OMULUI LA BARD COLLEGE ŞI ESTE AUTORUL CĂRŢII „TAMING THE GODS: RELIGION AND DEMOCRACY ON THREE CONTINENTS” „(ÎMBLÂNZIREA ZEILOR: RELIGIE ŞI DEMOCRAŢIE PE TREI CONTINENTE”).
COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2011.
WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG
PODCAST (ÎN ENGLEZĂ): HTTP://MEDIA.BLUBRRY.COM/PS/MEDIA.LIBSYN.COM/MEDIA/PS/BURUMA52.MP3
