Ziua eurobondurilor ar putea să se apropie. Ceea ce părea altădată doar ideea unui cârpaci pentru rezolvarea crizei financiare a UE este acum singura cale viabilă de salvare a monedei euro. Faptul că Banca Centrală Europeană le-a cumpărat obligaţiunile nu a ajutat Grecia, Irlanda şi Portugalia să scape de nevoia unui colac de salvare. Şi nu va ajuta nici Spania şi Italia.
Dar Spania şi Italia sunt prea mari ca să scape cu un colac de salvare. Noul Fond European de Stabilitate Financiară (EFSF) nu face faţă misiunii. Iar pentru a-l aduce la o dimensiune adecvată ar fi nevoie ca Franţa să se împrumute masiv, ceea ce ar putea face din această ţară o ţintă pentru atacuri speculative.
Aici intră în scenă eurobondurile. Cele cinci ţări aflate în dificultate vor trebui să plaseze zeci de miliarde de euro în noi datorii şi să reeşaloneze sume încă mai mari provenite din datorii mai vechi. Pieţele au încetat de mult să mai cumpere titluri emise de Grecia, Irlanda sau Portugalia şi ar putea înceta în curând să mai cumpere titluri ale Italiei şi Spaniei – sau le-ar cumpăra doar la dobânzi prohibitive. Dar pieţele s-ar da în vânt după obligaţiuni garantate de încrederea şi bonitatea întregii zone euro.
Eurobondurile ar reduce costurile la care se împrumută cele două mari state membre UE, aflate acum în dificultate. Şi ar scăpa contribuabilii germani şi din alte ţări solvabile din nordul continentului de nevoia de a finanţa salvarea a încă unui stat membru din sud.
Dezbaterea privind oportunitatea şi modalitatea de introducere a eurobondurilor s-a concentrat pe limitele adecvate ale emiterii acestor obligaţiuni. În lipsa unor limite, ţările cu mână largă ar intra într-o frenezie a cheltuielilor pe buzunarul celor mai chibzuite. După introducerea euro, ţările membre din regiunea mediteraneană a zonei euro au trecut printr-o explozie a împrumuturilor, parazitând dobânzile mici ale Germaniei. Există reticenţe explicabile faţă de o potenţială situaţie similară.
Dar argumentele legate de o limită de 60% din PIB sau una mai mare pierd din vedere un aspect mai larg. 19 ani de experienţă cu Tratatul de la Maastricht, care a creat atât UE, cât şi moneda euro, au demonstrat convingător că asemenea limite sunt imposibil de impus în practică. Ţările care au destulă influenţă pentru a depăşi limitele vor face acest lucru de fiecare dată când le convine din punct de vedere politic. Iar dacă se apropie o criză a datoriilor, se vor face excepţii, se vor da scutiri şi se vor alinia cumpărătorii datoriei suplimentare.
Aşa că problema nu este ce e de făcut când datoria se apropie de limita prevăzută, indiferent că ea e mai mică sau mai mare. Întrebarea e cum să previi ca datoria să se apropie de acea limită, exceptând circumstanţele extreme şi neobişnuite. Iar pentru asta e nevoie de reguli fiscale.
O regulă fiscală e orice mecanism anterior specificat prin care se introduc constrângeri asupra cheltuielilor ori deficitelor. Potrivit unui studiu al FMI, 80 de ţări din toată lumea folosesc forme de reguli fiscale.
Dar nu toate regulile fiscale sunt egale între ele. Dacă e prea laxă, o regulă devine pur ornamen-tală. Dacă e prea strictă – de pildă un amendament la Constituţie care cere un buget echilibrat -, regula ar putea să creeze mai multe probleme decât va rezolva: gândiţi-vă la haosul politic şi economic produs în cazul în care Spania, cu un şomaj de 21%, ar fi forţată să-şi elimine peste noapte enormul deficit fiscal.
Geografic vorbind, Suedia şi Chile sunt aproape la capetele opuse ale lumii, dar ambele au utilizat cu succes reguli fiscale sofisticate. În Chile e în vigoare o ţintă pentru balanţa fiscală ajustată ciclic – adică balanţa care rezultă după ce se ia în calcul devierea preţului materiilor prime şi a producţiei naţionale de la tendinţele lor.
Când preţurile materiilor prime au explodat la mijlocul ultimului deceniu, regula a impus imense surplusuri bugetare – ţintă atinsă de Chile, care şi-a plătit aproape integral datoria publică şi a acumulat un fond de rezervă semnificativ pentru zile negre. Când criza financiară a lovit, Chile a putut introduce stimulente financiare agresive fără ca pieţele financiare să ridice măcar din sprânceană.
Sigur, nici o regulă fiscală nu poate ţine cont de orice eventualitate. De aceea e nevoie de un consiliu fiscal care să vegheze asupra ei, la fel cum e nevoie de o bancă centrală independentă, care să impună reguli monetare antiinflaţie. A conveni asupra structurii unui asemenea consiliu pentru Europa ar fi dificil, dar nu mai dificil decât a fost acordul privind componenţa consiliului BCE.
Eurobonduri plus reguli fiscale – această formulă e cea mai bună speranţă de salvare a monedei euro. Din păcate, va mai fi nevoie de o criză sau două până când liderii europeni o vor lua serios în considerare.
Andrés Velasco a fost ministru al finanţelor în Chile. Copyright: Project Syndicate, 2011.
www.project-syndicate.org
