Romania isi mentine, oficial, calendarul de aderare la euro propus cu cativa ani in urma, care prevede intrarea in perioada de doi ani a mecanismului ratelor de schimb quasi-fixe in 2012 si adoptarea euro in 2014. Criza economica ce s-a adancit in 2009 dincolo de cele mai negre previziuni pune insa sub semnul intrebarii posibilitatea respectarii acestui calendar, evolutiile din ultima vreme fiind marcate de o indepartare de tintele de convergenta definite prin "criteriile de la Maastricht".
Stabilitatea preturilor, reflectata de inflatie, este criteriul care s-a dovedit cel mai greu de indeplinit in Romania, inflatia inregistrata la noi fiind permanent cu cateva puncte procentuale mai mare decat tinta determinata potrivit Tratatului de la Maastricht. Este adevarat ca inflatia din Romania si-a continuat tendinta de scadere in ultimul an, dar distanta fata de valoarea de referinta a crescut: in tarile membre ale zonei euro care formeaza baza de referinta pentru criteriul inflatiei in iulie 2009 (Irlanda, Belgia si Luxemburg) s-a inregistrat o scadere anuala a preturilor – deflatie – de 1,9 la suta (media pe cele trei tari). Astfel, daca in martie 2008 valoarea de referinta pentru tarile candidate la criteriul inflatiei era de 3,2 la suta, in iulie 2009 valoarea de referinta este de minus 0,4 la suta!
Situatia finantelor publice sau "sustenabilitatea pozitiei fiscale a Guvernului" este criteriul la care in ultimul an s-a inregistrat cea mai evidenta deteriorare. Multi ani inainte de 2008, Romania a avut un deficit bugetar mai mic de 3 la suta din PIB, in timp ce datoria publica era printre cele mai mici din Europa, de 13 la suta din PIB. Anul 2008 a fost insa incheiat cu un deficit de peste 5 la suta din PIB, Romania facand obiectul procedurii de atentionare pentru deficit excesiv. Adancirea deficitului la peste 7 la suta din PIB in 2009 va complica si mai mult problema, deoarece revenirea la valoarea de referinta, sub 3 la suta din PIB, va fi dificila si va lua multi ani. Datoria publica, desi in crestere rapida, se incadreaza in valoarea de referinta de 60 la suta din PIB si nu va pune probleme in anii urmatori.
In ceea ce priveste evolutia cursului de schimb, pana la inceputul anului 2008 stabilitatea leului a fost remarcabila: in cei doi ani anteriori lui aprilie 2008, fluctuatia leului fata de valoarea inregistrata in aprilie 2006 (3,4891 lei la un euro) a fost de ±10,8 si -9,6 la suta, astfel ca moneda nationala s-ar fi incadrat cu succes in mecanismul ratelor de schimb ERM2. Ulterior insa, leul a cunoscut o devalorizare in doua etape care l-a adus la valoarea curenta de 4,2 lei la un euro. Mai importante decat devalorizarea in sine sunt volatilitatea crescuta a monedei nationale si vulnerabilitatea pe care aceasta o va manifesta in anii urmatori datorita situatiei mult mai instabile a economiei romanesti. In aceste conditii, nu este exclus sa fie necesara amanarea peste 2012 a momentul inscrierii in mecanismul ratelor de schimb ERM2, ceea ce face imposibila adoptarea euro in 2014.
O evolutie divergenta s-a inregistrat in ultimul an si in ceea ce priveste rata dobanzii pe termen lung, ultimul criteriu de convergenta, care in Romania a crescut mult peste nivelul european de referinta. Iata deci ca din toate punctele de vedere ne aflam astazi mai departe de adoptarea euro decat in urma cu un an, iar perspectivele de recuperare a deficitelor nu sunt deloc incurajatoare.
Dar perspectiva nerespectarii calendarului de aderare la euro nu ingrijoreaza foarte mult autoritatile si liderii politici, angajati in batalii mult mai concrete si imediate. Desi neexprimata, este chiar destul de raspandita opinia ca amanarea adoptarii euro nu este asa o catastrofa, ba s-ar putea sa aiba unele beneficii: o politica monetara independenta si posibilitatea de devalorizare a monedei nationale ofera o anumita protectie la socurile externe. De exemplu, devalorizarea monedei nationale poate da o gura de oxigen exportatorilor sufocati de concurenta crescanda de pe pietele externe, facand in acelasi timp importurile mai putin competitive pe piata interna. In acest fel se protejeaza locurile de munca la nivel national, motiv pentru care, de-a lungul istoriei, autoritatile din diverse tari au fost adesea tentate sa recurga la astfel de metode in vremuri de criza.
Insa acest argument este fals, pentru ca scoate in evidenta doar o parte a problemei. Este adevarat ca o devalorizare avantajeaza exportatorii, care primesc in moneda nationala mai multi bani pentru munca lor, in vreme ce importurile devin mai scumpe, in avantajul producatorilor interni de marfuri similare. In acelasi timp insa, consumatorii – cumparatorii de bunuri si servicii – sunt pagubiti, deoarece prin devalorizare puterea lor de cumparare scade. Pe total economie, asistam pur si simplu la un transfer de valoare: locurile de munca ale unora sunt protejate cu pretul scaderii nivelului de trai al tuturor. Poate fi un gest de solidaritate sociala care intruneste sprijinul unei largi majoritati a populatiei, poate fi o politica economica deliberata, dar asta nu schimba esenta problemei: aplicarea pe termen lung a unei astfel de politici duce la o crestere pagubitoare. Singura modalitate de crestere economica viabila pe termen lung este cea bazata pe ameliorarea productivitatii muncii, care asigura o competitivitate reala pe piata interna si externa.
