Poetul Mihai Eminescu ar fi meritat un Nobel pentru literatură, dar acest premiu nu se acordă postum, este de părere academicianul Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei Române. Într-un interviu acordat pentru romanialibera.ro, acesta spune că denigratorii lui Eminescu sunt „detestabili”. Eugen Simion a militat şi a reuşit ca ziua de 15 ianuarie să devină Ziua Culturii Naţionale.
„Atât de contemporan şi de contestat”
Cine este Mihai Eminescu şi de ce este atât de contemporan?
Atât de contemporan şi de contestat. Românii văd în el un poet naţional. Această sintagmă enervează multă lume, dar eu cred că are acoperire. Dacă atâtea generaţii de cititori îl caută şi îl consideră poetul esenţial al românilor, trebuie să-l luăm în seamă. După părerea mea, orice formulă nu ar rezista, dacă nu ar exista substanţă lirică. Adevărul este că ne place Eminescu. Eu personal l-am citit de câteva ori, prima dată când eram foarte tânăr, ultima dată l-am recitit când trebuia să scriu despre el în „Dicţionarul general al Literaturii române”. Mare poet, după părerea mea. În acelaşi timp simt că nu este un poet care să reziste în totalitate, sunt versuri care s-au datat.
Se întâmplă cu toată lumea. Când citim la 18 ani ne place un Eminescu, ne place „Luceafărul”, ne plac poeziile lui de dragoste, ne place „Sara pe Deal”. Lui Cioran îi plăcea „Rugăciunea unui dac”, Ion Barbu spunea că Eminescu cel adevărat este cel din „Odă în metru antic”, Nichita Stănescu zicea că modernitatea românească începe cu „Odă în metru antic”. În ce mă priveşte, îmi place Eminescu din „Scrisori”, îmi place Eminescu din „Odă în metru antic”, îmi place un Eminescu pe care îl citesc cu sensibilitatea mea de om care a trecut prin neomodernitate şi prin postmodernitate. Noica avea dreptate când zicea că „nu ne întoarcem niciodată cu mâinile goale când îl căutam pe Eminescu şi îl consultăm”.
Poeţii români, greu de tradus în alte limbi
Din literatura mondială cu cine am putea să îl comparăm pe Eminescu?
Asemenea comparaţii nu sunt favorabile poeţilor români, pentru că limba noastră are circulaţia pe care o are. Iar traducerile din Eminescu nu sunt prea reuşite. În limba franceză, Eminescu este aproape de necitit. Îmi aduc aminte de o întâmplare de la începutul anilor 90. Editura Gallimard pregătea o antologie a literaturii europene şi profesorii care coordonau acest proiect s-au adresat românilor şi în cele de urmă mie.
M-au rugat să fac o antologie de texte fundamentale din literatură română, după un sistem mai special. Deci nu un capitol despre literatura româna, ci textele româneşti plasate în context romantic, context simbolist, modern, postmodern, Am început cu Cantemir care în traducere franceză sta foarte bine în contextul respectiv, sfârşit de secol 17 început de secol 18. Un poet nu a putut fi tradus, nu a fost ales niciun text, este vorba de Arghezi.
În traducere franceză Arghezi nu sună bine. Arghezi nu există. Ceea ce pentru mine a fost o mare durere, pentru că îl consider pe Arghezi cel mai mare poet al secolului 20, nu numai românesc. Iar din Eminescu nu au ales decât o traducere făcută în secolul 19 din „Odă în metru antic”.
Nu mai ştiu cine a făcut traducerea. Şi când a apărut s-a întâmplat o chestiune caraghioasă. Nu au înţeles prea bine numele traducătorului şi am apărut eu ca traducător. Era o injustiţie, imediat am trimis o scrisoare ca să îndrepte greşeala. Mai uşor au fost tradusi Blaga, Marin Sorescu, dar aproape deloc Bacovia. Poezia muzicală, poezia care foloseşte formele tradiţionale de seducţie lirică are puţine şanse să fie tradusă.
Eminescu a apărut la sfârşitul romantismului, nu este un epigon. Acest lucru a fost dovedit de Călinescu şi de alţii. Este un poet care vine la sfârşitul romantismului cu o sensibilitate răsăriteană , cu cultura lui germană şi cu sensibilitatea sa românească. Trebuie să îl judecăm în funcţie de romantici, cu un Hölderlin, mai puţin cu francezi. Deşi au fost descoperite note baudelairene într-un poem al acestuia.
Eminescu ar fi meritat un Nobel pentru literatură
Ar fi meritat Mihai Eminescu un Premiu Nobel pentru literatură?
Ar fi meritat! Dar cum premiul Nobel nu se dă postum, am ratat. Ca şi în cazul lui Arghezi, lui Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Barbu. Marin Preda merita şi el un Premiul Nobel. Dacă din generaţia actuală are cineva vreo şansă la Premiul Nobel?
Sincer vorbind, nu. Sunt scriitori care ar merita propuşi. Mă gândesc la Buzura, la Breban, dar mă tem că nu au şanse şi nici nu îi susţine cineva.
Panait Istrati, scriitorul român cel mai citit în străinătate
Dintre marii scriitori români cine s-a impus în străinătate?
Panait Istrati este şi astăzi scriitorul român cel mai citit în străinătate. Este paradoxal, dar nu chiar aşa paradoxal.
Am fost invitat anul trecut la un colocviu în Italia la Universitatea din Calabria care avea ca temă literatura migratoare, o noţiune mai specială. Erau acolo profesori de italiană, profesori de franceză şi câţiva „românişti”. Dintre cele 20 de comunicări, 9 făcute de straini au fost despre Panait Istrati.
El scriind în franceză şi fiind publicat de o editura mare, Gallimard, este mai cunoscut şi este accesibil. Observam din aceste studii ca Panait Istrati continuă să placă. Place naratorul, place tipologia lui. Am aflat de la un profesor de la Istanbul că Panait Istrati este în programa Universităţilor umanistice din Turcia. Cioran este foarte cunoscut ca scriitor francez, dar noi ştim că opera fraţuzească este în bună parte opera românească pentru că reia foarte mult din vechile lui obsesii. Ionescu, de asemenea. Mircea Eliade este mai puţin cunoscut ca romancier şi mult mai cunoscut ca istoric al miturilor. Sunt marile noastre nume care circulă.
Dintre contemporani sunt cei care scriu în franceză, cum ar fi Ţepeneag. Spre regretul meu, un scriitor foarte important, Petru Dumitriu, nu este cunoscut.
Mai sunt scriitori cum este Goma, care a fost tradus şi este cunoscut. Virgil Tănase este un alt nume care a început să circule, nu ca romancier. În ultimii doi ani el a publicat două cărţi, una despre Cehov şi una despre Camus, la Gallimard în colecţia Folio.
Cărtărescu este tradus, ca prozator, este un nume care circulă mai ales în cercurile româneşti. Se întâmplă ceva curios cu literatura română. Ar trebui ca romanul românesc să se impună să îşi facă loc. Şi atunci vor veni şi alţii. În primul rând noi suntem o literatură de poeţi. Tot ce avem noi mai bun este poezia românească, iar poezia este un act de limbă.
Paul Valery spunea că limba poetică este o limbă în interiorul altei limbi. De aceea este greu de tradus, mai ales o limbă specială aşa cum este limba română.
Credeţi ca generaţia tânără mai citeşte poezie?
E o întrebare care mă preocupă. Zilele acestea am citit câteva volume de versuri care mi-au fost propuse de către colaboratorii mei mai tineri. Aceştia fac o poezie minimalistă. Poezie care renunţă la marile mituri, renunţă la formele tradiţionale poetice. Este un fenomen interesant, dar după părerea mea nu este un fenomen de profunzime şi nici de durată. Marea bucurie şi marea revelaţie a fost când am citit volumul lui Ion Mureşan, dar el nu mai este un poet tânăr, el este un poet optezecist. Vreau să îl propun pentru un premiu, pe care să îl dăm zilele acestea .
Cele două categorii de cititori ai lui Eminescu
Dar tinerii mai citesc Eminescu?
Nu mai ştiu ultima generaţie şi m-ar interesa. Dacă ne luăm după reacţia pe care au avut-o tinerii în ani 90 când au publicat un număr în Dilema în care îl contestau pe Eminescu, ar trebui să tragem o concluzie negativă că Eminescu este citit numai pentru a fi contestat.
Exista două categorii nefericite de cititori ai lui Eminescu. Prima este formată din zelatorii lui Eminescu, cei care au epuizat toate superlativele, cei care vorbesc în limbaj de eternă sărbatoare despre Eminescu, fără să spună ceva esenţial.
A doua categorie numeroasă, poate chiar mai numeroasă decât prima, este categoria denigratorilor, a celor care îl contestă total pe Eminescu, care spun că este un poet datat, prăfuit, un prozator nul şi este un filozof al culturii, de asemenea nul şi expirat.
Greşesc, după părerea mea, ambele categorii. Unii pentru că îl izolează pe Eminescu şi vor să îl transforme într-un muzeu. Eminescu este un fenomen viu şi fiind un mare poet se lasă judecat de toate generaţiile şi rezistă. Ceilalţi, denigratorii lui, sunt după părerea mea detestabili, chiar penibili pentru că ori nu pricep ce reprezintă Eminescu pentru poezia românescă şi chiar cea universală, ori pricep şi sunt răuvoitori. Eminescu este un poet viu, care poate să-ţi placă sau să îţi placă mai puţin. Sunt poezii care sunt datate, dar sunt altele foarte puternice. Să citim scrisorile lui, blestemele lui şi să recitim „Odă în metru antic”. Este un poet foarte puternic.
Eminescu place în continuare elevilor
Foştii mei studenţi care acum sunt profesori de limba română îmi spun că Eminescu place în continuare în şcoală. Lectura poeziei începe în şcoală. Depinde foarte mult de profesori, care deschid sensibilitatea şi ştiu ce să recomande din Eminescu. Tinerii citesc mai puţin critică literară, dar ascultă de profesorii lor. Dacă ai noroc de un profesor bun, ţi-ai format sensibilitatea.
Vom avea şansa unui nou Eminescu?
Nu ştiu. Orice critic aşteaptă un nou Eminescu. Vă amintiţi parabola lui Lovinescu care spunea că toată viaţa lui a aşteptat cu uşa deschisă neîncuiată ca să apară un nou Eminescu. Dar au apărut Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban, mari scriitori din prima jumatate a secolului. A apărut Nichita Stănescu pentru generaţia mea, Marin Sorescu, Ştefan Bănulescu.
După 1989 ce poeţii importanţi au apărut?
Nu i-am citit pe toţi. Dar din ce am citit dintre fracturişti, mi-a plăcut un poet care între timp nu mai ştiu ce mai face, Ianuş. Eu cred că în momentul de faţă este o generaţie care caută ceva, aceşti poeţi minimalişti care pornesc de la o anumită formulă vor părăsi această formulă şi vor descoperi într-o zi. Poezia este domeniul celor mai mari surprize, oricând poate să apară un tânăr anarhist în poezie care să vină cu formula lui, să vină cu fantasmele lui, cu dramele lui existenţiale şi să impună o mare poezie. Nu sunt sceptic în privinţa poeziei. Românii sunt făcuţi pentru poezie şi au dat o mare poezie.
Unde ar fi locul poetului Adrian Păunescu în literatura română?
Am scris recent o prefaţă pentru un volum de versuri al lui. Deşi era foarte aproape de dispariţia lui Adrian Păunescu, am căutat să mă gândesc puţin şi să fiu corect. Adrian Păunescu este un caz în poezia noastră şi nu cunosc altul, decât cel al lui Mihai Beniuc, poate chiar mai complicat decât acesta. Mihai Beniuc este un poet care nu trebuie neglijat, dar se pare că l-a uitat toată lumea. Într-o zi îl vor descoperi pe Beniuc cel din primele sale volume. „Cântece de pierzanie” , „Oraş pierdut” sunt volume remarcabile. Beniuc a scris aproape 100 de volume. Îmi amintesc că am pierdut o întreagă vară când am scris un capitol despre el citindu-l. Din aceste 100 de volume poţi scoate un volum cu o sută de poeme, poate mai puţin, care pot interesa noile generaţii.
Păunescu a scris enorm, poate este poetul care a scris cel mai mult în limba română şi el trebuie supus acestei operaţii.
A scris o poezie ocazională, a vrut să întâmpine evenimentul prin poezie şi a reuşit. Dar trebuie să selectăm din el ceea ce este valoros. Pentru mine Păunescu este cel din primele trei volume de până la „Istoria unei secunde”, aproape integral. Este un poet care a adus un alt limbaj în poezie, un alt ritm, un alt tip de obsesii. După aceea el a părăsit stilul generaţiei sale, generaţia 60 şi au apropiat poezia de evenimentul cotidian, de social, de temele istoriei recente. Aici trebuie să intervină selecţia, Păunescu este uneori un mare poet, este memorabil şi într-un poem scris de el poem care face cronica unui eveniment poate să existe un vers pe care numai el putea să îl scrie.
Locul lui în poezia cotemporană generaţiei 60 şi până astăzi este important. Dar trebuie privit şi fixat cu o judecată estetică dreaptă. Are foarte mulţi denigratori, are şi partizani, dar are din fericire şi critici lucizi. Eu am ţinut foarte mult la Păunescu, pentru că era un om special, un om cu sensibilitate socială şi umană interesantă. El devenise în ultimele decenii o voce a celor care se simţeau nedreptăţiţi în această epocă.
Cum i-aţi caracteriza pe Mircea Dinescu, Emil Brumaru, Nina Cassian?
Dinescu este un poet care a impus un stil, el a venit în ani 70 după generaţia lui Nichita care a făcut o poezie mai abstractă. Cineva a numit lirismul lui şi al generaţiei sale, lirismul înalt . El a venit cu o poezie legată de sensibilitatea umană şi de dramele existenţiale umane. Uneori este un poet excepţional şi cred că a rămas ca atare. Am scris despre el la debutul lui şi a fost un poet pe care am contat enorm şi contez în continuare. Emil Brumaru a redefinit poezia erotică. Nina Cassian este din generaţia care a trecut prin stalinism. A început sub semnul lui Ion Barbu, a continuat cu o poezie politică, din care nu mai ştiu ce se mai poate salva azi. Dar a revenit mai târziu ca şi Maria Bănuş, ca Eugen Jebeleanu. Este o poetă notabilă. Recent a publicat un jurnal mai straniu.
Despre internet şi literatură
Literatura scrisă este în pierdere de viteză. Tinerii citesc pe internet care este un instrument extraordinar de informare. Chiar indispensabil. Eu am rămas la literatura pe hârtie. Mă întreb cum pot fi cititi Proust sau Balzac pe internet. Cum poţi să citeşti un poet ca Nichita Stănescu sau Marin Sorescu pe internet_ Poţi să citeşti o poezie. Pentru mine imaginea ideală a cititorului este cel care stă cu o carte în mână, o mai lasă deoparte şi o reia într-un moment favorabil. Iubesc stilul lecturii ganditoare.
Eugen Simion despre „viaţa” sa
„Eu am peste 10.000 de cărţi strânse pe care nu pot să le arunc pentru că aş arunca viaţa mea”.
15 ianuarie – Ziua culturii naţionale
15 ianuarie 2011 este prima dată când se sărbătoreşte Ziua Culturii Naţionale. Academicianul Eugen Simion a propus o lege în acest sens, iar Academia Română l-a sprijinit. Parlamentul a aprobat a această lege în 2010. Iniţiatorii acesteia au susţinut că există precedente pentru această sărbătoare şi în alte ţări europene.
Astfel, în Spania ziua culturii a fost fixată ziua morţii lui Miguel de Cervantes, iar în Portugalia ziua de naştere a lui Luis de Camoes. Mai mult, autorităţile din Moldova au hotărât deja ca ziua de naştere a lui Mihai Eminescu să devină Ziua Culturii Naţionale.
Prin această lege, posturile publice de radio şi televiziune sunt obligate să reflecte în mod adecvat evenimentul.
