„Țărișoara asta a noastră a crescut ca o mână smulsă de pe trunchiul ei. A crescut și dânsa așa cum a putut, n-o crescut chiar bine. S-o urâțit și s-o pătat că a stat de două ori sub foc – și sub bolșevici, și sub ruși. Și a suferit amarnic. Voi, când vă uitați la țara aceasta, la mâna aceasta, întâi strâmbați din nas și vă feriți privirea. După aia, întrebați ce s-o întâmplat de fapt? S-a întâmplat că a crescut așa cum a putut, ca o mână ruptă de trup…”
Un bun prieten de peste Prut îmi spunea aceste cuvinte înaintea alegerilor parlamentare din Republica Moldova de la sfârșitul anului 2014. Bântuiam Chișinăul în acele zile, plimbându-mă pe Bulevardul Ștefan cel Mare, pe aleea scriitorilor români din parcul Ștefan cel Mare, sau bând cafea pe terasa Teatrului Mihai Eminescu. De multe ori am admirat Ansamblul Nașterea Domnului din piața cu numele domnitorului român, m-am închinat în Catedrală, și am privit aleile care se deschid în fața ochilor de sub Porțile Sfinte.
Bunicii mei s-au refugiat prima dată în 1940, înainte de ultimatumul URSS din iunie. Au venit la Iași, ei doi și cei patru copii. Tata era mic, nu mai ținea minte multe lucruri. Apoi s-au întors acasă, dar în 1945 au fugit definitiv. Brașovul a devenit a doua lor casă. Când au fugit, în vânzoleala amarnică din gară, doi dintre băieți s-au pierdut. I-au căutat ani de zile prin Crucea Roșie, dar de unul singur au mai aflat câte ceva. De văzut nu i-au mai văzut niciodată.
Nu vorbeam prea mult acasă despre Basarabia. Mă amuza un pic, copil fiind, faptul că, în acte, locul nașterii tatălui meu era Chișinău. După Revoluția din 1989, am petrecut însă mai mult timp în cealaltă țară românească. Am văzut de aproape războiul din Transnistria, am scris reportaje, am făcut un film documentar. Mi-a fost mereu drag, dar greu, să trec Prutul… Așa cum mi-a fost să trec și granița din nord, la Cernăuți și în Ținutul Herței.
Azi, situația generală în republica românească de peste Prut este foarte complicată. N-a fost nicicând foarte simplă după 1990, dar încleștarea de forțe politice – și nu numai – din ultimele luni e tot mai puternică. Nu voi intra în detaliile proeuropene sau proruse, nici despre corupție sau interese economice nu vreau să scriu. Sunt destui comentatori avizați care interpretează și explică totul. La altceva vreau să mă refer. La înțelesul cuvântului solidaritate în această lume modernă și dinamică, adesea supusă mijloacelor de comunicare.
Comunicarea a “strâns” timpul și spațiul. Suntem „în timp real” o foarte bună parte din zi, iar mesajul nostru de acasă ajunge aproape instantaneu în orice colț al lumii. Rețelele de socializare sunt în prima linie a comunicării, iar fotografiile și textele noastre – fie că sunt despre ce mâncăm sau ce bem, fie că împărtășesc lumii de “prieteni” destinații de vacanță sau cuvinte înțelepte rostite de tot felul de “guru” ai gândirii – sunt citite și văzute.
Se pare că social-media a dezvoltat deschiderea spre solidaritate. Câini abandonați sau pierduți, monumente istorice în pericol de demolare, oameni suferinzi sau agresori ai mediului sunt tot atâtea teme pentru solidarizare. Atentatul de la Paris, de la publicația Charlie Hebdo, a făcut ca drapelul Franței sau expresia “Je suis Charlie” să acopere fotografiile de profil sau de “cover” de pe Facebook. Emoția vinde, ar spune specialiștii cu oarecare cinism.
Basarabia nu naște aceeași solidaritate. Mâna ruptă din trupul țării nu naște aceeași emoție ca violența împotriva unui animal. Tema Basarabia nu e aproape de noi pentru că tema aceasta nu a fost niciodată cu adevărat pe agenda țării-mamă. Niciun președinte post-decembrist nu și-a trecut Basarabia în fișa postului, niciun Parlament nu a lucrat cu ochii peste Prut. Mai mari și mai bogați, în loc să ne legăm de ei cu drumuri și poduri de piatră, am făcut poduri de flori și concerte. Și i-am privit cu superioritatea celor care s-au ajuns mai repede…
Basarabia e din nou în suferință, iar noi suntem datori să o sprijinim. Povestea politică a Europei noastre este doar o poveste dacă nu putem face mai mult pentru noi înșine. Pentru trunchiul nostru, dar și pentru mâna smulsă și lăsată de izbeliște. Iar dacă pentru politicienii care s-au încins în Hora Unirii la Iași subiectul este unul “delicat”, pentru mine – și pentru mulți dintre noi – nu este. Eu sunt Moldova!
