Tot ceea ce se intampla de o saptamana si mai bine incoace in lume este confirmarea unui esec. Despre ce esec este vorba? Despre cel al politicii sau politicilor globale. Am crezut si probabil inca mai credem ca lumea va putea fi nivelata in numele valorilor democratiei laice. Din punctul nostru de vedere aceste valori sunt supreme, net superioare altor convingeri si principii de viata si organizare sociala din oricare alta epoca si din oricare alt spatiu. Nici nu ne gandim sa le punem in balanta cu alte valori. Ghidati astfel, traim narcisiac, contemplandu-ne in minunata oglinda a autoadmiratiei. Suntem fiinte emancipate, individualiste, crezand orbeste in puterea creierului nostru. Fiindca suntem liberi, avem dreptul sa relativizam orice atat timp cat, totusi, maxim argument, ajungem sa ne relativizam chiar pe noi insine, viata, moravuri, tot ceea ce odinioara era de neclintit. De aici, voluptatea caricaturizarii, ca un exercitiu intelectual prin care dovedim ca suntem fiinte ironice si prin ironizare stapanim in mod subtil lumea.
Brusc, ne trezim din acest somn agreabil si ne lovim de barajul dur si intunecat al lumii islamice. Ei nu gusta glumele noastre, lor nu le place ce facem noi pe hartie, pentru ei sunt subiecte sfinte, asupra carora nu se poate intinde mreaja inteligentei noastre. In consecinta, riposteaza cu o violenta care, pur si simplu, ne lasa cu gura cascata.
Acum parerile sunt impartite. O buna parte a lumii euroatlantice dispretuieste barbaria care a inundat strazile unor localitati din Irak, Iran, Siria, pana in indepartata Indonezie. Mai exista insa si o alta parte, mai redusa, evident, care priveste cu luare aminte ce s-a intamplat in ultimele zile. Le putem spune ca sunt fricosi si de aceea se tem de reactia sarantocilor. Reflexia insa nu inseamna neaparat frica. E o forma de a imbratisa lumea sub acolada unei priviri filosofice, antireductioniste, care nu vrea altceva decat sa INTELEAGA si sa nu separe actuala lume intre buni si rai, intre destepti si prosti, intre rationali si dementi. Incercand sa intelegi ai sansa sa te intelegi pe tine insuti. Intelegandu-te, cobori spre temeiurile propriei fiinte. Asa afli ca, fir-ar sa fie, ai niste radacini, banal spus, un rost. Ti-a placut sa glumesti si te-ai trezit cu o ploaie de pietre in cap. Desigur, glumita pare nevinovata, pe cand piatra poate produce leziuni mortale. Dar schimband perspectiva, iti dai seama ca dintr-o libertate superficial condusa te poti afla la originea unor crime nevazute a caror unda seismica, mai devreme sau mai tarziu, ne va lovi pe toti.
Nu tin neaparat sa aleg un ton prapastios, dar ciocnirile la care am asistat confirma, cum am spus, esecul politicii globale. Categoric, exista si manipulare, „secretari de partid” din mediul islamic i-au convocat pe amarati si i-au indrumat spre tinte precise. Dar pe langa un asemenea scenariu ca de la sine inteles mai este ceva. Acest ceva este chiar baza Islamului. Or fi musulmanii atrasi de mirajele lumii occidentale, dar acestea nu mai au nici un efect asupra lor in momentul in care temeiul sacru al culturii si civilizatiei lor a fost maculat. Atunci nu se mai gandesc nici la Coca Cola, nici la Internet, devin contemporani Profetului si aruncand cu pietre in ambasadele statelor occidentale nu fac decat sa repete actul ritualic prin care, o data pe an la Mecca, il lapideaza pe Satana. E regretabil, dar ei asa gandesc.
Poate intr-o alta zi, oricat de usturatoare ar fi ironiile noastre, lumea musulmana va tacea. Dupa cum si noi, crestinii, obisnuiti sa tacem, nu vom zice nici pas cand a nu stiu cata oara numele Mantuitorului va fi luat in deradere. Atunci s-ar putea spune ca ratiunea a biruit. Si totusi te intrebi: ce fel de biruinta o fi asta?
