Filmul "Amintiri din epoca de aur 1", o initiativa a regizorului Cristian Mungiu, este un colaj de amintiri din perioada comunista. Dupa ce fiecare dintre noi a retrait dulce-amar secvente din acea perioada ne-am gandit ca n-ar fi rau sa rascolim si amintirile altora, bineinteles personalitati publice pe care le stim din teatru, muzica, televiziune.
Titlul acestei prime parti, "Tovarasi, frumoasa e viata!", dincolo de trimiterea directa la ipocrizia proletara a epocii de aur pare acum, la 20 de ani de la evenimentul care i-a pus capat (sau nu?!), chiar o punte de legatura intre cele doua oranduiri, aratand ca am supravietuit, fiecare cu amintirile lui, mai mult sau mai putin generatoare de obisnuinte, mentalitati, deprinderi.
De exemplu, acea obsesie de a-ti face depozite de hartie igienica, acest produs banal in aparenta, dar a carei lipsa ne umilea ingrozitor. Sau neincrederea de a-ti spune deschis parerea in fata sefului ori aceea de a-ti "raporta" colegii in fata aceluiasi sef in speranta de a intra in gratii si a obtine anumite avantaje. Fiecare om care a trait in comunism percepe acum acea perioada in functie de modul in care a traversat-o. Unii ne-au raspuns imediat la intrebari, altii au considerat ca ele ascund o capcana (politica sau nu) si ne-au refuzat. Pentru unii, viata in comunism a fost frumoasa. Putini dintre ei au curajul de a marturisi acest lucru, asa cum a facut-o maestrul Radu Beligan care spunea anul trecut intr-un interviu acordat "Evenimentului zilei": "Nu-mi reneg discursurile de atunci. Ceausescu mi-a dat bani sa fac Teatrul si nu pot sa-l injur. Trebuie sa-mi cer scuze ca am adus bucurie in sufletele romanilor? Toata lumea stie asta.". In acelasi timp nu trebuie uitata o alta marturisire in care marele actor Radu Beligan spunea: "Am traversat patru dictaturi si pot sa va spun acum in gura mare ca am fost necredincios regimurilor si intotdeauna credincios Romaniei."
Pentru colega domniei sale, actrita Ileana Stana Ionescu, perioada comunista a insemnat varsta cea mai frumoasa, varsta bucuriilor profesionale. "Am multe lucruri la care sa ma gandesc cu bucurie: experiente minunate pe care a trebuit sa le traversez si datorita carora sunt acum ceea ce sunt", ne spune, cu mult firesc si cu verva care o caracterizeaza, Ileana Stana Ionescu. Regrete? Ce ar putea regreta acesti oameni a caror viata s-a desfasurat pe scena si care au adus bucurie seara de seara miilor de spectatori? Prin roluri de teatru, film sau chiar prin recitarea de versuri patriotice. Ultimele nefacand parte din "repertoriul" actritei Ileana Stana Ionescu care, apropos de regrete, marturiseste: "Regret, cu toata sinceritatea, ca, din cauza acapararii profesionale, nu am facut doi copii. "
Oamenii prefera sa uite
Nu la fel se desfasura, se pare, viata celor care au avut alta profesie. La ce putea spera, de exemplu, un cantaret, in acea perioada? "La nimic – spune Dan Bittman. Daca aborda altfel de muzica decat cea acceptata. Nu faceam parte din generatia pupincuristilor, asa ca nu aveam loc la festivaluri sau in Uniunea Compozitorilor, aveam plete si nu prezentam garantii morale si, pe deasupra mai eram si aroganti si nemembri de partid. Unii chiar aveam radacini nesanatoase, proveneam din familii de intelectuali, asa ca la ce sa speram?!"
Absurditatile regimului comunist faceau parte din viata noastra. Astfel, organizarea si sustinerea unui concert inainte de 1989 presupuneau, dupa cum ne spune Dan Bittman, "un milion de aprobari de la comisii de cenzura pentru ca nu cumva sa se strecoare un limbaj instigator la adresa cuiva in versurile noastre, forte de ordine in sala pentru ca nimeni sa nu se ridice de la locul sau, intr-un cuvant absurditati." In lumea scriitorilor toate acestea se concretizau in acel cuvant specific unui regim dictatorial, cenzura.
Stelian Tanase, scriitor care nu a putut publica nimic inainte de 1989, nu numai ca nu regreta nimic din acea perioada, prefera chiar sa nu isi aminteasca. "Poate ca – spune el – eram mai tanar si cu destule iluzii legat de prieteni etc. Intre timp le-am pierdut." Ii vine greu sa vorbeasca despre acea perioada in cateva cuvinte, drept pentru care sintetizeaza sec: "Eram supravegheat, telefoanele erau ascultate. Cativa informatori in jurul meu lucrau la greu. Cred ca nimeni care a trait acea epoca nu se va vindeca vreodata."
Prezentatoarea de stiri Lia Marascu marturiseste: "M-a marcat foarte mult (as spune definitiv) resemnarea pe care am vazut-o la cei din jur si pe care mi-am insusit-o si eu. Si acum, dupa 20 de ani, as putea-o numi chiar destin. Suntem iremediabil mioritici.". Resemnarea este, daca ne luam dupa multele exemple din istorie, un dat al poporului roman. Popor care stie sa fie si solidar, in opinia lui Dan Bittman, "acea solidaritate umana, cea care s-a cladit pe neajunsuri si saracie, dar care putea muta muntii din loc" fiind lucrul pe care il regreta cel mai mult. Si completeaza, "Habar nu au romanii cat de puternici erau atunci si cat de slabi sunt astazi!".
Destine planificate ideologic
Nu este singurul care gandeste asa. Ileana Stana Ionescu considera ca "relatiile umane nu erau alterate. Erau mai pline de sinceritate si dragoste decat cele de acum". Erau, cu siguranta. Dar nu stiu daca acest lucru a compensat destinul implacabil al unora dintre noi, cand, intrat pe drumul unei profesii, indiferent ca iti placea sau nu, acolo ramaneai cantonat, fara sa-ti descoperi vreodata adevarata vocatie, fara a sti cu adevarat ce te reprezinta. Este ceea ce regreta si Lia Marascu: "Cred ca regret ca nu m-am putut cunoaste pe mine insami, ca nu am putut sa-mi dau masura in fata mea, ca jaloanele mele au fost planificate ideologic de «organe supreme». Si mai regret ca am fost obligata sa ascult balbaielile inepte ale «marelui conducator», care mi-au ranit mandria de a ma fi nascut om."
Mandria de a ne fi nascut oameni ne-a fost multora ranita, chiar calcata in picioare, daca ar fi sa amintim nationalizarea caselor si chiar demolarile. Cu siguranta sunt insa multi cei care pot povesti cu nostalgie despre casa in care au locuit. Sunt amintiri care nu se sterg din memorie niciodata. Pentru Dan Bittman, dupa ce a fost de doua ori demolat, nimic nu a mai contat, "nici unde locuiesc, nici alt lucru material. Atunci am inteles ca nimic material nu e vesnic sau ca ar avea vreo valoare". Isi aduce aminte ca azi oamenii tristi, fara fete, uitandu-se mereu in jos, vorbind in soapta de frica sa nu fie auziti si apoi dati in gat de «prieteni» la securitate, autobuzele ticsite cu oameni care calatoreau agatati de usile sau barele de protectie ori pe arcurile si tampoanele tramvaielor, moartea lui Dej, Europa Libera, un fel de hrana zilnica a romanilor, cozile la carne, dar la ce nu erau cozi?! si bisericile care erau «trasee» pe niste cilindri de la strada pentru a nu mai fi vazute de nimeni." Amintiri impresionante, de copil, care nu se sterg din memorie oricat am dori.
Noroc ca natura umana este astfel alcatuita incat isi "construieste" singura mici bucurii pentru a rezista. Care erau "micile bucurii" ale epocii? Pentru unii, cum ar fi Stelian Tanase, micile bucurii, pe care, cu siguranta azi nu le mai avem, erau "cititul pe rupte, filmele pe video si, fireste, scrisul la romanele «Playback», «Corpuri de iluminat», interzise de altfel, de cenzura. Ele au aparut dupa 1990.". Pentru altii, cum ar fi Lia Marascu, micile bucurii erau… mari. "Atunci m-am nascut, atunci mi-am iubit familia, atunci m-am instruit, atunci m-am indragostit (si am ramas indragostita). Micile bucurii erau si atunci cand la Alimentara de la parterul blocului meu se bagau «pui sfrijiti», oua si mai ales hartie igienica! Si atunci faceam rost de tigari Kent sau sunca de Praga, si atunci cand, cu pile importante ne-am cumparat un apartament, o Dacie si un televizor color. Astea chiar erau realizari marete si, oarecum, o palma data imperialismului american.". Da, erau bucurii! "O paine calda, parizerul si salamul omului sarac, o pereche de blugi, pachetul de Kent pentru doctor, cafeaua originala, pepsiul ascuns in cana de ceai la restaurant, Europa Libera, muzica venita pe ascuns pe discuri de vinil si Dacia CN1, mare meserie!", afirma Dan Bittman, care isi aduce aminte cu nostalgie de parizer, iaurtul la borcan, inghetata de un leu pe care i-o aducea matusa lui de la coltul cu Calea Calarasilor. Amintiri, mai mult sau mai putin dureroase, cu siguranta nostalgice, pentru ca, asa cum spunea Stelian Tanase, nimeni care a trait acea epoca nu se va vindeca vreodata.
