Un eveniment editorial risca sa treaca neobservat: aparitia, la Institutul Cultural Roman, a volumului de scrieri al lui Emil Ivanescu, intitulat „Artistul si Moartea”, editie critica realizata de Raluca Duna, care semneaza si o postfata („Ferestrele zidite ale literaturii”). Cartea se bucura de doua scurte prezentari ale autorului, scrise de Matei Calinescu si Alexandru George, precum si de reproducerea textului lui Alexandru Vona, care a precedat tiparirea, in legendara revista „Agora” (numarul unic din 1947), a piesei „Artistul si Moartea”, singura publicare, timp de multa vreme, a vreunui text al autorului.
Fratele mai mare al lui Mircea Ivanescu, cel ale carui texte sunt recuperate acum, la 65 de ani de la moarte, s-a nascut in 1921 si s-a sinucis pe 4 iulie 1943, la nici 22 de ani. Gestul fusese anuntat si pregatit din timp, amanat fiind doar pentru audierea recitalului de la Bucuresti al pianistului Walter Gieseking, motiv pentru care, atunci cand totusi s-a produs, a insemnat o lovitura pentru apropiati. Volumul editat acum de ICR cuprinde cele doua texte dramatice relativ finisate, „Dialogiile Psihopatului sau Colocviile sfarsitului de noapte” si „Artistul si Moartea” (din start nereprezentabile, teatrale doar conventional, de fapt doua dialoguri filozofice complet neconventionale), cateva proze scurte, jurnale, fragmente de carnet si pagini de corespondenta, aproape tot ceea ce a ramas de la o minte, se dovedeste acum, stralucita. Desi, cu ocazia lansarii, cei de la ICR l-au integrat pe Emil Ivanescu, datorita anului nasterii, „generatiei razboiului”, asa-numita „generatie pierduta” a literaturii romane, mai exacta ne pare definitia lui Alexandru George: „Scrisul lui Emil Ivanescu este punctul extrem al prozei de tip confesiv, de dezvaluire de sine, de etalare a unei experiente in primul rand egotice (Eliade, Sebastian, Fantaneru, Holban, Blecher, Biberi), o literatura de „tineri”, pasind mai mult sau mai putin pe urmele lui Andre Gide, in care ideea „experientei” este cruciala. (…) Literatura lui Emil Ivanescu da seama de un „sfarsit” de epoca. Un final pe care l-a anticipat prin distrugerea lui voita. Nici unul dintre contemporanii sai nu a facut-o mai decis si mai elocvent”.
Afirmatiile facute, la lansarea cartii, de Matei Calinescu („literatura de grad secund, in acelasi timp extrem de sincera si intensa”, wertherianismul tanarului autor) si Alexandru George („literatura a eului”, ca si romanul „Ferestrele zidite” de Al. Vona, bunul sau prieten) se confirma deplin dupa lectura catorva pagini ale textelor. In primul rand, ele arata o cultura „monstruoasa”, de tip erudit, diseminata peste tot in text („Ma misc in literatura comparata cu usurinta unui trolley pe fir”, spune Moartea in piesa care o are ca personaj). Totodata, intensitatea si autenticitatea trairilor, intelectuale si erotice (vezi paginile de jurnal dedicate Galiei Henegariu), sunt specifice adolescentului genial, pe linia mai norocosului Cioran („Oceanografia lui Mircea Eliade si Pe culmile disperarii a lui Emil Cioran definesc oarecum exact starea de spirit si preocuparile mele de acum”, noteaza in jurnal Emil Ivanescu).
Important este ca intregul volum da seama, in intreaga sa splendoare, despre un tip uman astazi aproape disparut, cel al intelectualului modernitatii, care isi traieste viata si opera cu egala intensitate si dramatism, fapt care explica si consecinte tragice, cum este sinuciderea lui Emil Ivanescu. Intelectualul „recent”, postmodern, obsedat de cariera si avantaje materiale, de cele mai multe ori cu o cultura de spoiala si in orice caz netraita interior, evident ca priveste la acea epoca asa cum se privesc documentarele de pe Discovery despre erele geologice anterioare!
