Am participat cu o saptamana in urma la conferinta anuala a Institutului de Finante Internationale (International Institute of Finance, IIF), care s-a desfasurat la Beijing. Ca intotdeauna, conferinta a fost bogata in prezentari si dezbateri sustinute de lideri din lumea finantelor, analisti independenti sau oficiali din organismele de reglementare si supraveghere din diverse tari, intre care nu au lipsit Paul Volker si George Soros. In centrul tuturor discutiilor a stat, intr-o forma sau alta, criza economica, iar din opiniile exprimate se pot desprinde cateva concluzii de interes pentru modul in care ne putem raporta noi, Romania, la criza si, mai ales, la strategiile de adoptat in perioada de dupa criza. Spre deosebire de alte crize financiare si economice care au izbucnit in ultimele decenii, actuala criza este prima cu adevarat globala.
Totusi, desi afecteaza intr-o forma sau alta orice regiune a lumii, criza nu se manifesta la fel de dramatic peste tot, iar perspectivele iesirii din criza nu sunt aceleasi. America Latina si Asia sunt mai putin afectate de criza, iar intensificarea relatiilor economice intre aceste zone pare sa ofere un substitut la declinul activitatii de pe pietele mari traditionale – Statele Unite si Europa. Revenirea la crestere economica pare sa fie mai apropiata in SUA, in vreme ce pentru Uniunea Europeana prognozele sunt mai putin optimiste.
Chinei i se recunoaste tot mai mult rolul de lider, de la care se asteapta masuri pentru deblocarea economiei mondiale. Chiar si in 2009 China va inregistra o crestere care, dupa FMI, ar putea atinge 6,5 la suta, dar oficiali chinezii vorbesc chiar de 8 la suta crestere. Cum piata americana in declin nu mai absoarbe cantitatile de marfuri pe care le produce economia chineza, se incearca reorientarea spre alte piete.
Relatiile cu Brazilia devin tot mai stranse, existand o buna complementaritate intre capacitatea industriei prelucratoare chineze si abundenta materiilor prime din Brazilia. Insa marea miza pentru China este aceea a reorientarii catre piata interna si mari programe de investitii au fost demarate atat pentru infrastructura, cat si in programe de reforma a asistentei sociale care ar urma sa extinda sistemul de pensii (doar 10 la suta din populatie fiind intr-un sistem de pensii) sau de asigurare de sanatate. Se spera astfel ca, in timp, rata de economisire a populatiei (care acum este de 43 la suta) sa se reduca si sa creasca proportional consumul, oferind astfel un debuseu productiei industriale care nu mai poate fi plasata la export.
In 2010 (poate chiar de la sfarsitul anului 2009), China se va instala ca a doua economie a lumii in termeni de produs intern brut, depasind Japonia, care detinea aceasta pozitie din 1968. PricewaterhouseCoopers estima intr-un studiu din 2008 ca China va depasi ca PIB Statele Unite in 2025; alti analisti considera ca acest lucru se va intampla chiar in 2020. Dimensiunea la care a ajuns economia chineza face din ea singurul partener de o talie comparabila cu cea a SUA, iar cele doua mari economii au un interes comun de a stapani tranzitia ordonata a economiilor lor catre un model de dezvoltare mai echilibrat.
China trebuie sa-si reduca dependenta de export si sa reduca rata economisirii, in timp ce America trebuie sa-si reduca dependenta de import si sa sporeasca economisirea interna. Ambele au nevoie de timp pentru aceasta si, de aceea, foarte probabil, China va continua sa finanteze deficitele americane, evitand devalorizarea brusca a dolarului.
Nimeni nu se mai indoieste in momentul de fata de faptul ca in urmatoarele decenii polii de dezvoltare ai economiei mondiale se vor deplasa catre tarile astazi numite emergente. Tarile astazi dezvoltate isi vor pastra suprematia in termeni de venit pe locuitor, dar dinamica lor va fi negativ afectata de o serie de factori, printre care pe primul loc as situa scaderea si imbatranirea populatiei, fenomen greu de contracarat pe termen mediu.
