Tine de normalitatea democratica sa poti pretinde o atitudine realista din partea unui sef de stat atunci cand acesta face aprecieri la adresa propriilor performante. Tine de caracterul si preceptul deontologic al analistului sa faca dovada franchetei si modestiei atunci cand una din previziunile sale este contrazisa de turnura evenimentelor. Personal, nu am avut capacitatea anticiparii, in aceasta primavara, a formarii unui cartel parlamentar dispus sa treaca peste disensiuni partinice si animozitati personale pentru a initia o actiune concertata de acaparare a puterii in baza unei interpretari cat se poate de originale a Constitutiei. Nu-mi ramane decat sa ma consolez cu gandul ca vor fi existat macar unele rapoarte diplomatice in care pana si ambasadorii se aratau la fel de surprinsi de contrarevolutia parlamentara.
Ani buni, cei dedicati monitorizarii tinerei si uneori inca fragilei democratii romanesti au opinat ca principala amenintare la adresa ei ramane un partid decis sa monopolizeze o buna parte a spatiului politic si cea mai mare a celui economic – referindu-se, desigur, la PSD. Suspiciunile erau cat se poate de indreptatite: Romania avusese parte de un regim totalitarist timp de cateva decenii, iar perioada tranzitiei desfasurate sub regia succesorului direct al Partidului Comunist se dovedea una profund problematica. Fara vigilenta externa, turbulentele puteau lesne fi mai puternice. Dar, chiar si fara supravegherea Occidentului, nu exista, de fapt, certitudinea ca Ion Iliescu & Co. ar fi reusit cu adevarat sa exercite un control politic durabil.
Iliescu insusi a constituit una din marile probleme ale partidului. Prin controversatele sale actiuni de dupa 1989 a reusit sa-si faca un numar considerabil de dusmani, determinand ca atare coeziunea unei opozitii in rest mediocre. Chiar si la sfarsitul carierei sale politice, inca mai are capacitatea generarii aceleiasi strangeri de randuri adverse pentru a i se face fata. Crucial ramane insa faptul ca s-a dovedit un slab proteguitor al intereselor partidului sau. Teama de rivali si dorinta mentinerii influentei chiar si dupa implinerea venerabilei varste de 70 de ani au condus la reducerea stachetei in domeniul politicii de personal, in special in cazul membrilor desemnati pentru functii de vaza in partid sau guvern. Rezultatele acestei politici de recrutare a personalului au fost, precum se stie, dezastruoase.
Din unele puncte de vedere, Adrian Nastase a fost o alegere inca relativ fericita. Dar dupa anul 2000 s-a intins cu mult peste cat ii permitea plapuma, afisand un set de deficiente complet diferite de cele ale sefului sau – aroganta cuplata cu un interes exagerat fata de varii aspecte materiale. Obsesia sa privind regularizarea informatiei i-a adus o serie de inamici redutabili din lumea mass-media, formatorii de opinie reusind sa-i subrezeasca puterea in mult mai mare masura decat toate incercarile UE de consolidare a pluralismului. In prezent, atat Iliescu, cat si Nastase au devenit hiperactivi spre a-si justifica actiunile, cel din urma intrebandu-se public, de curand, daca nu ar fi cazul sa mai aduca si alte servicii tarii.
Mircea Geoana, cel de-al treilea lider din barca pesedista, este, conform declaratiilor lui Vasile Dancu, preocupat tot de propria imagine si de destinul personal. Ca atare, se poate conchide ca PSD nu a dispus nicicand de un lider preponderent dedicat pastoririi formatiunii si care sa fi pus interesele partidului inaintea agendei personale. Formarea unui asemenea partid ar fi permis ramanerea la putere vreme indelungata si fara nevoia recurgerii la masuri coercitive si atitudini despotice.
Daca Romania zilelor noastre ofera intr-adevar suficienta libertate cetatenilor ei pentru a merita calificativul "democratie", atunci binefacerea pare mai degraba rezultatul unei constante preocupari a politicienilor cu promovarea sau salvgardarea intereselor strict personale decat urmarea unui efort sustinut. In actualele conditii de debandada si egoism generalizat, orice strategie autoritara este sortita din start esecului.
Actorii distribuiti in dramoleta politica romaneasca au dat dovada de disciplina si incrancenarea asociate in mod normal cu dorinta de putere caracteristica partidelor abia atunci cand au inteles ca un presedinte imprevizibil poate trage subit cortina peste privilegiile lor. Insa solidaritatea lor s-a ivit si volatilizat precum iepurele din nelipsitul joben aferent spectacolelor de circ imediat ce spectrul amenintarii prezidentiale parea sa se departeze. Quod erat demonstrandum: egoismul triumfa chiar si asupra unui rezultat plebiscitar neechivoc.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
