„Aceia care ar distruge şi zeii îşi împlinesc dorinţele.“ Va ajuta în vreun fel această veche zicală SUA şi Japonia?
Mai bine de cincizeci de ani, Statele Unite, care au redactat constituţia „păcii“ postbelice a Japoniei, au făcut presiuni asupra niponilor să se implice mai mult în menţinerea stabilităţii asiatice şi globale. Dar acum că Japonia are, în cele din urmă, un lider care este de aceeaşi părere, America este iritată, cu secretarul de stat John Kerry calificându-l pe premierul nipon Shinzo Abe drept „impredictibil“.
Aceste încordări în relaţiile americano-nipone – legătură care stă la baza stabilităţii Asiei – au început să devină sesizabile în luna decembrie, când Abe a efectuat o vizită la monumentul Yasukuni din Tokyo, care adăposteşte „sufletele“ criminalilor de război din Pacific. SUA au criticat mereu vizitele oficialilor japonezi la acest monument, dar prin intermediul canalelor diplomatice. De această dată, America şi-a exprimat nemulţumirea public.
Statele Unite sunt îngrijorate pe bună dreptate în ceea ce priveşte impactul negativ al unor asemenea pelerinaje asupra relaţiilor Japoniei cu vecinii săi, mai cu seamă China şi Coreea de Sud. Dar tonul dur adoptat de Administraţia Barack Obama a ridicat îngrijorări serioase în rândul membrilor Guvernului Abe, care pun la îndoială angajamentul lui Obama faţă de alianţă şi îl suspectează că se foloseşte de chestiunea Yasukuni drept pretext pentru slăbirea angajamentului american privind apărarea.
Asemenea suspiciuni s-au adâncit după ce China a proclamat Zona de identificare aeriană de apărare, care se suprapune teritoriului suveran al Japoniei. Statele Unite au acţionat pe două planuri: deşi Administraţia Obama a trimis bombardiere prin noul ADIZ, pentru a-i arăta Chinei dezaprobarea, le-a comunicat avioanelor de linie americane să ţină cont de zonă şi să raporteze planurile de zbor autorităţilor chineze.
În mod similar, consimţirea de facto dată de SUA în ceea ce priveşte izgonirea Filipine din Scarborough (porţiune din Marea Chinei de Sud disputată de cele două state) a iscat întrebări în Japonia vizavi de interesul comun al celor două ţări. În realitate, deşi SUA preamăresc virtuţile parteneriatului cu Japonia, mai mulţi preşedinţi americani au fost destul de evazivi când a venit vorba de detalii. În cele din urmă, ideea dintotdeauna pare că a fost: Japonia va plăti întotdeauna mai mult pentru apărare, iar Statele Unite vor stabili obiectivele parteneriatului.
Abe e de părere că parteneriatul SUA-Japonia presupune egalitate. Până la urmă, o societate precum Japonia, care se străduieşte să scape de două decenii de stagnare economică, nu se poate simţi confortabil să ştie că îşi externalizează strategia de securitate naţională, chiar şi către un aliat respectabil şi de încredere, cum este America.
Departe de a se baza pe un naţionalism orb, strategia de securitate naţională a lui Abe avertizează asupra felului în care japonezii au fost afectaţi de lipsa creşterii economice. Performanţele lui diplomatice pline de bravură lasă, uneori, impresia că această Japonie plină de încredere în sine a fost întotdeauna o componentă normală a peisajului global. În mod ciudat, nu s-a uitat – mai cu seamă de către chinezi – că Japonia a privit de pe margine, timp de două decenii, ascensiunea tăcută a Chinei (şi Japonia şi-a manifestat chiar şi empatia, până într-acolo încât investitorii japonezi au vărsat miliarde de dolari în China după liberalizarea economiei de către Deng Xiaoping).
Într-adevăr, Abe a reuşit atât de bine să repună Japonia pe harta lumii încât criticii americani şi asiatici se poartă ca şi cum singura lor problemă este să tempereze încrederea Japoniei – o chestiune care ar fi fost de tot râsul în urmă cu doi ani. Dar rămâne una dintre principalele griji ale lui Abe – faptul că stagnarea economică este însoţită, pe temen lung, de stagnare spirituală. Cei care văd în retorica patriotică o dorinţă a premierului de a curăţa istoria pierd din vedere adevărata lui grijă: revitalizarea economică este fără sens, dacă nu îi asigură Japoniei poziţia de putere dominantă în Asia.
Totuşi, Statele Unite privesc grijile lui Abe legate de spiritul Japoniei ca periferice în raport cu eforturile niponilor de a făuri o relaţie durabilă cu China şi depăşirea prezenţei sale strategice în Pacific. De exemplu, Statele Unite percep Parteneriatul Trans-Pacific – acord uriaş de comerţ implicând Japonia şi alte zece ţări importante din Cercul de Foc al Oceanului Pacific – ca pe o schemă tehnică ce va aduce beneficii economice prin înlesnirea comerţului. Dar, pentru Abe, valoarea acestui acord este la fel de importantă pentru simţul identităţii Japoniei – care acum este mai degrabă o naţiune ce priveşte în exterior.
Abe consideră că Japonia are nevoie să-şi recâştige, oricând este posibil, dreptul la decizii independente, dacă reuşeşte să se ridice la înălţimea provocării ridicate de China. Asta nu înseamnă că Japonia lui Abe va deveni un aliat precum Franţa sub
Jacques Chirac, nesocotind conducerea SUA de dragul de a fi; dimpotrivă, Abe vrea o politică de cooperare cu SUA care să reflecte natura voluntară a legăturii lor. El crede că, luând în considerare noua balanţă de putere din Asia, alianţa va fi semnificativă doar dacă fiecare partener are dreptul de a face alegeri – adică să acţioneze autonom sau alături de ceilalţi aliaţi regionali.
Din fericire, analizele japoneze şi americane privind traiectoria Chinei nu sunt prea diferite. Amândouă consideră că această ţară s-a angajat într-o strategie prin care caută punctele slabe prin care îşi poate spori dominaţia geopolitică. Şi amândouă sunt de părere că, atunci când China va fi convinsă că o astfel de strategie nu va avea rezultate benefice pe termen lung, pot începe negocieri serioase privind o structură cuprinzătoare de securitate în Asia.
Dar chiar şi aici este o diferenţă. Statele Unite, convinse de importanţa intenţiilor în dirijarea politicii externe, consideră că, o dată ce China îşi recunoaşte limitele de putere, construirea unei structuri de pace va fi un pas firesc. Abe, dimpotrivă, este de părere că numai o balanţă de putere favorabilă sieşi poate duce la construirea acestei structuri – şi este hotărât ca Japonia să aibă un cuvânt de spus în construirea balanţei.
Deşi Abe a sporit perspectivele şi încrederea în sine a Japoniei, el recunoaşte că Japonia începe să-şi vadă limitele. Şi Statele Unite ar trebui să admită că există limite în subordonarea pe care i-o poţi pretinde unui aliat. Unele dorinţe sunt chiar mai bune când rămân neîndeplinite.
Yuriko Koike, fost ministru al Apărării şi consilieră pe probleme de siguranţă naţională în Japonia, a fost preşedinta Partidului Democrat Liberal şi, în prezent, este membră a Dietei.
Copyright: Project Syndicate, 2014.
www.project-syndicate.org
