Ecranul e opac

La douazeci de ani de la Revolutie, ne putem multumi cu mize mici si foarte mici, pe care televiziunea le propune si le intretine de dragul unei audiente efemere. Dar aducatoare de bani inexistenti in 1990.  Nimic esential nu s-a schimbat de atunci. Mircea Dinescu e tot acolo, mai batran si pasamite la fel de spontan. Se face si acum ca lucreaza, chiar daca nu mai are cine sa-l indemne. stie de unul singur ce are de facut. Avem tot studiouri si oameni care vorbesc. Nu mai e Studioul 4, sunt studiourile de la Realitatea si Antena 3. Problema de atunci ramane nerezolvata si astazi, ba chiar e mai grava. Ea consta in felul cum imaginea se articuleaza cu discursul din studio. Lucrurile stau mereu la fel. Avem niste imagini despre care nu se stie in ce masura redau realitatea. Atunci, trasoarele si victimele trebuiau asociate cu teroristii. Ultimii nu se regaseau decat in discursuri, primele se vedeau. Mostrele de teroristi aparute pe ecran s-au dovedit a fi oameni nevinovati. Imaginile aveau sens doar in contextul discursurilor, cu toate ca nimeni nu punea in chestiune probitatea interpretarilor. Faptul ca insasi realitatea fusese falsificata – cu imitatoare de sunet, teroristi falsi, coliziuni intre oameni de aceeasi parte a baricadei – s-a aflat mai tarziu. Intre timp, spectacolul isi facuse efectul. Apoi, canalele TV s-au inmultit. Imaginile filmate au crescut exponential, dar s-au si banalizat. Puterea lor a scazut, indoiala a devenit ubicua. La 20 de ani de la Revolutia televizata, imaginile investite cu putere politica s-au imputinat drastic. Un filmulet de cateva secunde – fals sau nu – a rulat la fel de des ca imaginea iubitei adulterine in creierul bolnav al iubitului gelos. O alta caseta a fost doar evocata. Absenta ei insesi revine obsesiv, mai ales ca secretul are un parfum de alcov neaerisit. Fraudele electorale reprezinta alta tema care s-a discutat la televizor in absenta imaginilor. Numarul revoltatilor impotriva PSD-PNL din Timisoara oscileaza mereu, desi de acolo exista imagini. Nici macar marturiile martorilor nu corespund. Cine crede ca televiziunea filmeaza realitatea se insala. Televiziunea e proiectie, nu imitatie. Pe ecran nu apare realitatea, ci proiectiile unor fantasme. De obicei, benigne: de la desene animate la filme porno sau reality show-uri in care producatoarea isi cheama prietenii sa interpreteze roluri, in lipsa de combatanti. Dar, in momente de interes maxim pentru puterea politica, televiziunea propune proiectii la fel de gogonate livrate cu titlul de adevar. Nu mai e fictiune. E adevar! Televiziunea isi asuma functia de propaganda pe care o avusese Biserica mai demult, apoi Curtea, pentru a-si determina supusii sa opteze in sensul dorit de cei care o controleaza. Nimic nou. Daca nu faptul ca singura diferenta intre democratie si totalitarism sta in numarul centrelor de putere, nu in transparenta activitatii lor. In democratie sunt mai multe. Televiziunea e o falsa transparenta. Daca insa te uiti la sticla ecranului, pare adevarata.