În cadrul unei dezbateri organizate sub egida Băncii Naţionale săptămâna trecută – eveniment care, ca de fiecare dată, s-a distins prin oportunitate şi calitatea intervenţiilor -, au fost puse faţă în faţă constrângerile financiare cu care ne confruntăm în anul 2010 cu imperativele sociale ale momentului. Toate intervenţiile converg spre ideea că sistemul actual, construit în jurul ideii de protecţie socială extinsă, este nesustenabil din punct de vedere financiar. Poate să pară cinică o asemenea concluzie venită din partea finanţiştilor, care aparent ignoră dificultăţile reale cu care se confruntă atâţia oameni. Dar cifrele sunt cifre şi deficitul bugetului public nu se finanţează cu compasiune. Reechilibrarea bugetară nu poate veni decât dintr-o combinaţie de măsuri vizând creşterea veniturilor şi scăderea cheltuielilor. Oricare dintre aceste măsuri este dureroasă şi nepopulară, iar alegerea între ele va fi făcută nu neapărat din considerente de eficacitate fiscală, ci mai degrabă din raţiuni politice.
Din această perspectivă, a dimensiunii politice a deciziilor de natură fiscală, mi s-a părut că, în intervenţia sa, Valentin Lazea, economistul-şef al BNR, a expediat prea rapid ideea creşterii poverii fiscale asupra persoanelor mai bogate. El constată că persoanele bogate din România nu ar fi de acord să contribuie mai mult la binele colectiv pentru că, aşa cum spunea Valentin Lazea, lor nu le pasă de gropile şi mizeria prin care trebuie să treacă cu jeep-ul pentru a ajunge la vila în care locuiesc. Argumentul ar putea fi, eventual, corect dacă avem în vedere contribuţiile voluntare pe care le fac cei bogaţi la diverse proiecte colective. Însă peste tot în lume contribuţia celor bogaţi nu se bazează pe bunăvoinţa lor, ci pe sistemul de impozitare obligatorie, iar decizia privind structura impozitelor şi taxelor este în mare măsură influenţată de cei mulţi, nu de cei bogaţi. Într-adevăr, într-un sistem democratic, dacă există suficient de multe persoane favorabile ideii de impozitare diferenţiată a bogăţiei, vor apărea inevitabil politicieni dornici să le câştige voturile propunând o platformă electorală bazată pe impozitarea veniturilor şi averilor mai mari. Aceste forţe politice vor câştiga, eventual, alegerile şi vor modifica sistemul de impozitare. Dacă mă uit la rezultatele unor sondaje ad-hoc efectuate în ultima vreme de diverse organisme media, în România a crescut mult proporţia celor care se declară favorabili unei impozitări mai mari a veniturilor şi averilor ridicate, ceea ce indică, cred eu, că la alegerile din 2012 aceasta va fi o temă importantă. În acest context, este de aşteptat ca susţinerea politică pentru cota unică de impozitare, cea care a contribuit la succesul în alegerile din 2004, să slăbească chiar şi în rândul iniţiatorilor ei.
Eu continui să cred că sistemul impozitării în cotă unică este potrivit cu condiţiile din România, mai ales cu capacitatea şi eficacitatea instituţiilor chemate să asigure colectarea impozitelor. În condiţiile în care chiar şeful ANAF se plângea zilele trecute de corupţia din aparatul de administrare fiscală, este puţin probabil ca adoptarea unui sistem de impozitare mai complicat, cu cote progresive, să aducă venituri suplimentare semnificative la buget. Este adevărat însă: cota unică de impozitare are o mare problemă – este inflexibilă în ceea ce priveşte nivelul. Într-adevăr, pentru a fi acceptabilă pentru toată lumea, cota unică a fost stabilită în 2004 la un nivel foarte scăzut, inferior ratelor minime de impozitare folosite anterior atât pentru companii (25%), cât şi pentru veniturile personale (18%). Perioada de creştere economică în ritm înalt care a urmat a mascat pierderile de venituri bugetare rezultate din aplicarea cotei unice. Astăzi însă, pe fondul crizei care impune o reexaminare a surselor veniturilor bugetare, orice încercare de creştere a nivelului cotei unice de la 16% la, să spunem, 18% nemulţumeşte pe toată lumea. Revenirea la o cotă progresivă de impozitare i-ar nemulţumi doar pe unii şi din acest motiv mă aştept să fie preferată politic.
Nu trebuie pierdută din vedere nici presiunea pe care o pune mediul extern asupra structurii fiscalităţii. Este tot mai vizibilă concurenţa fiscală între ţări, se discută despre necesitatea armonizării fiscale la nivelul Uniunii Europene. Impozitarea este tot mai mult nu doar o decizie de politică internă, ci şi una de politică externă.
