Un miner, preocupat de locul său de muncă, şi un ecologist, interesat de salvarea mediului, pot rămâne cu seturi de valori incompatibile; dar niciuna dintre „lumile“ lor ca atare nu va rezista fără respectarea poruncii derivate din regula de aur, „să nu furi“.
„Nişte inşi cu cap ar putea să rezolve foarte simplu hărmălaia iscată în jurul afacerii Roşia Montană: se ia o foaie de hârtie şi se împarte în două: «avantaje/bine» şi «dezavantaje/rău». După aceea se va răspunde la câteva întrebări…“ (Ciprian Chirvasiu, Roşia spontană, Adevărul, 17 septembrie 2013).
Sunt convins că foarte mulţi oameni, inclusiv cei care participă la demonstraţii de o parte sau de alta în această toamnă, ar fi de acord cu punctul de vedere de mai sus. Pe scurt, o opinie foarte răspândită este că, în astfel de cazuri: a) există un singur răspuns optim care este de natură „tehnică“; b) că acesta poate fi aflat „simplu“, dacă am fi raţionali şi bine informaţi de experţi („cu cap“); c) că „hărmălaia“ – adică diversitatea soluţiilor – e dată fie de insuficienţa informaţiei sau a raţionalităţii, fie de necinste, altfel zis, că cei care au altă opinie decât inşii consideraţi raţionali, informaţi şi oneşti sunt ignoranţi, proşti sau corupţi. Mă grăbesc să spun că această idee – s-o numim „ideea soluţiei unice“ (ISU) – e foarte veche şi că a fost profesată de spirite dintre cele mai înalte, de pildă Platon sau Spinoza, care scria: „oamenii se acordă cu necesitate între ei în măsura în care trăiesc conduşi de raţiune“. (Etica, IV, prop.XXXV)
Cu toate acestea, ISU e complet falsă: chestiuni complexe de tipul „Roşia Montană“ nu au soluţie „tehnică“, unică, definitivă şi optimă, oricât de insistent ar fi căutată. De aceea, mai mulţi oameni, deşi perfect oneşti, raţionali şi informaţi, ar putea ajunge la forme diferite ale soluţiei optime. Chiar înlăturând ignoranţa şi necinstea (ori proasta comunicare), „hărmălaia“ ar persista, ea fiind nu un accident, ci un dat al naturii noastre. De aici şi rolul politicului (inexplicabil pentru ISU): acela de a lua o decizie care să permită acţiunea socială unitară, în cazurile când nu există rezolvare „tehnică“. Căci, altmineri, ar fi suficient şi preferabil să folosim întotdeauna experţi competenţi.
