In aceasta saptamana, liderii NATO vor da cu nasul de o tara in care cu sase decenii in urma majoritatea proprietarilor erau deposedati de averile lor in cadrul uneia dintre cele mai devastatoare turnuri inregistrate in istoria recenta a Europei. In anii postdecembristi, lupta dusa fie de persoanele desproprietarite, fie de descendentii lor pentru recuperarea bunurilor nationalizate a fost, in cele mai multe cazuri, una zadarnica.
De fapt, dupa decembrie 1989 una din primele si principalele preocupari ale noii elite postcomuniste a fost tocmai repartizarea celor mai selecte si valoroase proprietati propriilor membri. Metoda, mai mult sau mai putin subtila, ii garanta lui Ion Iliescu ca o serie de personaje influente din interiorul, dar si din afara FSN/PDSR/PSD aveau unele obligatii fata de persoana sa.
Aceasta servitute permitea intelegeri tacite, incheiate in vederea impunerii unor limite clare intregului proces de restituire si/sau despagubire, devenit, pana la urma, pseudoreparatoriu. Pactul membrilor elitei politice era, astfel, consolidat de tagma variilor persoane de notorietate, care, in pofida unor averi considerabile, nu gaseau defel neetica oferta proprietatilor de lux inchiriate mai intai la preturi derizorii, iar apoi achizitionate de la stat la preturi la fel de ridicole. Unui numar notabil de oameni de afaceri prosperi – admirabili de descurcareti in jungla economica postdecembrista inclusiv gratie experientei capatate pe piata neagra a anilor ’80 – li s-au servit pe tava imobile la care nu erau catusi de putin indrituiti. Recent, un canal tv privat din Romania difuza, in cadrul buletinului sau informativ, masurile extreme la care recurg astfel de businessmeni pentru a-i bloca – de altfel cu succes – pe adevaratii proprietari, in cazul respectiv o familie repusa in drepturi de un tribunal bucurestean.
Pana acum cativa ani NATO obisnuia sa conditioneze candidatura noilor state democratice la statutul de membru al Aliantei de reparatiile oferite victimelor comunismului, masura fiind considerata indispensabila aderarii. Dupa 11 septembrie 2001 insa, Alianta a devenit preocupata obsesiv de "razboiul impotriva terorismului", in timp ce UE – care dispunea, de fapt, de un potential de influenta sporit – nu a exercitat nici ea vreo presiune asupra statului roman pentru a-l determina sa indrepte intrucatva raul facut. In 1995, an in care Romania depunea cererea ei oficiala de aderare la UE, Iliescu indica public judecatorilor tabara care trebuia favorizata in cadrul proceselor de retrocedare – anume strict cea a chiriasilor.
Ulterior, anul 2005 si noul guvern Tariceanu pareau sa promita, in fine, vremuri mai bune pentru zecile de mii de proprietari inca nerepusi in drepturi. Dar Fondul Proprietatea infiintat pentru despagubirea lor s-a dovedit doar un instrument utilizat in cadrul aceluiasi joc politic, iar curand PNL avea sa demonstreze PSD-ului iliescian ca este un aliat cat se poate de serios la capitolul viziunii asupra proprietatii. Iar, pe de alta parte, nici un guvern nu a afisat pana acum vreo sincera preocupare pentru segmentul tinerilor care fie renunta la intemeierea unei familii, fie parasesc Romania definitiv din cauza lipsei de perspective in vederea intemeierii unui camin decent in propria tara – nivelul salarizarilor nepermitand, de regula, asemenea vise nici macar celor mai profesionisti dintre ei.
Avand in vedere ipocrizia actualilor guvernanti, nu m-ar mira daca in cele din urma s-ar da unda verde catorva restitutii notabile, pentru ca apoi subiectul sa poata fi ingropat definitiv – ca doar ajung doua-trei solutii de despagubire completa in cazuri gen Malaxa sau Auschnitt pentru ca Fondul Proprietatea sa fie declarat complet secatuit.
De altfel, procurorul general al Romaniei, Laura Kövesi, ingreuna, la randul sau, anul trecut, situatia fostilor proprietari determinati a-si continua lupta in justitie, pe cand presedintele Basescu a ramas si el dezinteresat de indreptarea intregii stari de fapt. Astfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului ramane singura institutie ale carei verdicte ofera compensatii concrete persoanelor deposedate abuziv. Romania va continua, probabil, sa ramana si in urmatorii ani tara cu cele mai multe plangeri adresate CEDO – in prezent, unul din 2.600 de romani decide sa ia aceasta cale. Cel putin o parte din despagubirile rezultate si cheltuielile de judecata aferente ar fi putut lua, din start, alta cale – cea a unor fonduri menite a oferi solutii locative alternative segmentului de chiriasi varstnici si/sau defavorizati evacuati din casele retrocedate. In decursul a aproape doua decenii, Romania va fi dispus, indiscutabil, de mijloacele financiare necesare solutionarii problemelor ambelor tabere – atat ale proprietarilor, cat si ale chiriasilor. Dar elita politica a lui Ion Iliescu a descoperit rapid potentialul electoral al acestui conflict social, mentinandu-l si exploatandu-l ca atare in interes propriu pe parcursul unei serii intregi de scrutine.
Liderii NATO vor trebui sa caute a privi dincolo de maidanezi si de infrastructura neglijata a tarii pentru a realiza cat de departe de normalitate mai este, inca, Romania.
