Batalia dintre Dan Voiculescu si Ioan Talpes imi evoca una dintre gravurile lui Goya, in care doua personaje descinse parca din epoca de piatra se confrunta pe fundalul unui peisaj devastat de razboi. Voiculescu si Talpes sunt doi titani care au reusit sa supravietuiasca multor vicisitudini, prosperand intr-o serie de domenii atat in vremurile vechi, cat si in cele noi; in plus, ambii se considera oameni de onoare, denigrati pe nedrept de scribi si adversari politici.
Generalul Talpes si-a pus experienta militara in serviciile lui Ion Iliescu, contribuind astfel la creionarea destinului postcomunist al Romaniei. Au depasit, impreuna, momentele de esec, iar Talpes a ramas alaturi de Iliescu pana la sfarsitul presedintiei acestuia. Imaginea generalului a ramas, in esenta, cea a oficialului comunist, ciufut si tenace, dar in decursul anilor el s-a dovedit a fi, de fapt, un personaj mult mai complex si imprevizibil decat majoritatea celor cu mentalitati si viziuni despre lume si viata formate inainte de 1989. A rupt-o cu mentorul sau si cu formatiunea pesedista in 2005, identificandu-se, de atunci, cu cauza lui Traian Basescu. Cu acesta din urma are unele afinitati – si unul, si altul fiind nonsalanti in fata unui nationalism pe care adeptii prefera sa-l interpreteze drept versiune romaneasca a gaullismului. Cand s-a pus problema identificarii cu un bloc geopolitic, ambii au preferat alinierea Romaniei la Occident.
Talpes a dres intrucatva legaturile cu partea americana dupa ce i-a succedat notoriului Mihai Caraman – singurul ofiter al Securitatii decorat de KGB – in fruntea SIE. Se prea poate ca intre Talpes si Basescu sa corespunda si "chimia" personala, dar baza colaborarii lor este, categoric, una cat se poate de simpla: au aceiasi adversari.
Talpes l-a considerat pe Dinu Patriciu o amenintare la adresa statului inca din 2004, cand a tot ridicat chestiunea modului in care fusese privatizata industria petroliera autohtona – demers care s-a dovedit, precum se stie, extrem de profitabil pentru afacerile politicianului liberal. Din momentul in care presedintele s-a vazut confruntat cu problema de a ceda sau nu in fata puterii economice reprezentate de Patriciu, apropierea dintre Basescu si Talpes a devenit aproape inevitabila.
Se prea poate ca o parte a serviciilor de informatii sa fi perceput, la randul ei, ascensiunea unui outsider provenit din sectorul energetic drept potentiala amenintare. Totusi, ramane relativ abscons cum si ce anume ar avea PD-L de castigat de pe urma lui Talpes. Generalul nu este nicidecum un personaj carismatic, iar Uniunea sa Populara Crestin-Democrata are cam aceleasi sanse de succes ca si formatiunea taranista in ceea ce priveste intrarea subita pe scena politica.
Talpes s-ar dovedi, probabil, un aliat mai statornic pentru Basescu decat a fost Voiculescu in relatia sa cu PSD. Scurta istorie comuna a celor doua formatiuni abunda in inselaciuni mutuale. Actualmente, PSD a decis ca are imperios nevoie de suportul mediatic al imperiului lui Voiculescu pentru a putea spala pe creier electoratul in privinta bilantului guvernarii sale anterioare, in timp ce liderul conservator a concluzionat ca PSD ii ofera siguranta multravnitei platforme electorale – avand in vedere ca, in pofida tuturor promisiunilor ademenitoare, electoratul continua sa ignore PC, macinat, de altfel, de o serie de scandaluri si sciziuni.
In 2003, vremuri in care mai functiona sub sigla PUR, formatiunea a anulat subit protocolul incheiat cu PSD. Dupa doar un an, protocolul a fost refacut, Adrian Nastase venind cu oferta unei parasute electorale cat se poate de tentante. Dupa ce s-a vazut cu sacii in caruta, respectiv cu un numar considerabil de fotolii parlamentare adjudecate, Voiculescu si-a repetat strategia duplicitara, definitorie pentru controversata sa cariera: PSD s-a trezit din nou abandonat, in timp ce PUR obtinea niste ministere-cheie din partea Aliantei pentru Dreptate si Adevar. Insa noul guvern instalat, presupus reformist, a fost, de fapt, cel care i-a oferit lui Voiculescu sansa perfectionarii aptitudinilor sale distructive – s-a raliat rapid lui Patriciu, care l-a surclasat, in cele din urma, in cursa pentru titlul de baron al petrolului.
Intreaga poveste vine ca o confirmare a uneia dintre regulile definitorii pentru politica zilelor noastre: alege-ti prietenii in functie de interesele momentului.
Rebotezat in PC, partidul a decis sa ofere refugiu unor grei pesedisti precum Rodica Stanoiu. Voiculescu a actionat asemenea unei hiene politice, dar s-a demonstrat totodata ahtiat sa aduca a salvator, ba chiar a personaj renascentist, cu un trecut imaculat. Definitoriu pentru acea perioada ramane insa pionieratul privind inchegarea unei aliante transpartinice dedicate combaterii transparentei si bunei functionari a justitiei si a altor domenii vitale. Nu in ultimul rand, a stimulat apropierea PSD de PNL, prin initierea unor demersuri parlamentare impotriva Monicai Macovei si a lui Traian Basescu.
In chestiunea confruntarii dintre Talpes si Voiculescu ramane deschis aspectul finalitatii. Presupunand ca Talpes reuseste sa tina in frau ambitiile lui Voiculescu, al cui ar fi castigul? Ar profita insasi democratia sau ar fi vorba pur si simplu de o victorie revenita uneia dintre variile retele de putere? Nu pot sa nu ma gandesc la faptul ca, intr-o confruntare Monica Macovei versus "Felix", nimeni n-ar mai avea vreun dubiu nici asupra importantei bataliei si nici asupra integritatii morale a contracandidatei.
