Daniela Ivanov prezintă în momentul de faţă programul de dimineaţă la Radio România Cultural. Este un om deschis, onest, care a avut capacitatea de a se reinventa continuu. A reuşit cu mult profesionalism să fie om de radio, televiziune şi presă, dar să se ocupe şi de diverse alte activităţi.
Activităţi care au pornit iniţial ca nişte hobby-uri, dar care, în timp, nu numai că au ajutat-o să se cunoască şi să se înţeleagă mai bine pe sine şi lumea din jur, ci să se şi transforme în profesie.
Te-ai implicat de-a lungul timpului în diverse activităţi care, ai descoperit ulterior că ţi-au fost extrem de utile. Vorbeşte-mi despre ele şi despre ce schimbări pot produce în atitudinea noastră faţă de viaţă.
Daniela Ivanov: Totul a început cu vreo 10 ani în urmă când nu mă mai înţelegeam „cu lumea”. Mi se părea că toţi au ceva cu mine, eram continuu nemulţumită, parcă eu mergeam într-un sens şi lumea în altul. O să folosesc metafora jocului de puzzle, mi se pare grăitoare. Parcă nimic din ce făceam nu se potrivea în puzzle-ul care era viaţa mea. Şi nici eu nu-mi găseam locul acolo. Acum, privind înapoi, văd un om în plină suferinţă şi-mi amintesc că fiecare zi era un chin. Nimic în viaţa mea nu-mi aducea bucurie: divorţasem recent, trecusem furtunos printr-o altă relaţie, în urma căreia mă simţeam secătuită de puteri, fiul meu era adolescent şi simţeam cum relaţia cu el se deteriora, lucram în radio şi televiziune şi energia pe care mă forţam să o am în emisie şi la diverse evenimente mă termina. Simţeam că aş fi vrut să fug şi nu puteam, cineva mă obliga să trăiesc aşa. Ori puzzle-ul nu era al meu, ori eu nu eram de-a lui. Acum îmi explic perioada asta altfel. Eram în tranziţie, era nevoie să mă schimb şi nu eram conştientă de asta, mi se părea că cineva mă forţează să mă schimb împotriva voinţei mele. Acum ştiu că eram blocată, o fază cât se poate de firească în procesul schimbării, o fază a cărei durată depinde de individ. Deşi mi se pare lungă introducerea asta, e necesară.
Pe acest fond a apărut „întâmplarea”, aşa l-am cunoscut pe psihosociologul Jacques Salome, care mi-a deschis drumul către dezvoltarea personală, de fapt drumul către mine însămi. Întâlnirile noastre prieteneşti, cărţile şi seminariile sale, perioada în care am lucrat pentru promovarea sa şi a activităţii sale au adus încet-încet lumină în viaţa mea. Aşa s-a deschis drumul pe care au apărut apoi şi alte persoane, cum ar fi Andy Szekely şi Cătălin Zaharia care mi-au deschis poarta către NLP (programare neurolingvistică), Andre Moreau de la care am aflat câte ceva despre Gestalt şi Analiza Tranzacţională, seminariile sale au fost nişte experienţe extraordinare. Citeam numai literatură motivaţională, deşi mulţi o luau în râs numind-o „bullshit american”. Lista e lungă, aş mai adăuga terapia personală şi de grup, altă etapă esenţială. Faptul că am urmat facultatea de psihologie a fost, aşa m-am gândit atunci, ca să pot da înapoi ceea ce am primit. Acum îmi dau seama că există şi alte căi prin care o pot face. Concluzia: azi mă simt împlinită, fericită, mă bucur de fiecare zi din viaţă, sunt optimistă şi ştiu că sunt pe un drum în evoluţia mea, că mai am de învăţat şi că aşa o să „cresc”. A fost un moment în care am crezut că am învăţat destul şi nu mă mulţumeau rezultatele. Îmi vine să râd, tocmai asta-i partea cea mai frumoasă, drumul către tine însuţi, autocunoaşterea, nu se termină niciodată. Nu trebuia ca lumea să se schimbe, eu trebuia să o fac. Puzzle-ul e acum OK, eu la fel. De câte ori apare o piesă care pare că nu se potriveşte ştiu că e o nouă provocare şi o privesc cu interes. Da, recunosc, uneori mă mai burzuluiesc, dar nu mă mai ţine la fel de mult ca altă dată.
În ce măsură, femeia zilelor noastre, cea pe care o tot descriem ca fiind puternică, independentă etc., se simte cu adevărat posesoarea acestor epitete? Poate ea face faţă tuturor provocărilor, le poate face bine pe toate?
D.I.: Îmi displac generalizările. Modelul femeii care le face pe toate cred că e pe ducă. Da, a fost o vreme în care femeile voiau să devină un fel de Batwomen. Am încercat şi eu şi, lucrând în media, am cunoscut, şi într-o vreme am şi admirat multe astfel de femei. Cele care au încheiat etapa asta îşi dau seama ce rol a avut în viaţa lor, cele care tânjesc după ea se vor lămuri ulterior, la fel şi cele care se simt străine de model. Nimic nu e greşit, fiecare are parte de experienţele necesare pentru evoluţia personală. Feminitatea e şi ea prezentă în toate aceste experienţe, mai mult sau mai puţin. Personalitatea are multe faţete şi fiecare are ceva de zis, adică şi latura noastră masculină simte nevoia de reprezentare. Eu sunt de părere că toate căile pe care apucăm în viaţă au înţelesul şi utilitatea lor, doar că puzzel-ul (multidimensional, evident) nu se vede când stai cu nasul în el, trebuie să iei puţină distanţă şi să faci ceva (terapie, seminarii, dezvoltare personală sau spirituală, meditaţii etc.) orice te poate ajuta să înţelegi şi să vezi ce poţi face cu piesele, unde se potrivesc.
În momentul de faţă te ocupi de consultanţă de imagine?
D.I.: Mi-am dorit mult să fac acest lucru, aşa cum mi-am dorit să fac lifestyle coaching. Acum 10 ani doar visam acest lucru, între timp am reuşit să mă documentez suficient, să şi lucrez personal cu un coach de imagine, Nicolas Vartan. Azi am suficiente cunoştinţe practice şi teoretice din ambele domenii, ca să sprijin femeile care-şi doresc o schimbare de imagine sau o imagine în acord cu personalitatea proprie.
E tot o formă de autocunoaştere, e interesant să vezi câte aspecte psihologice apar când lucrezi blocaje, credinţe limitative, tipare împrumutate, neiubire de sine, devalorizare etc. E un alt fel de terapie, de autocunoaştere cu scopul armonizării între interior şi exterior.
În ce constau aceste cursuri?
D.I.: Titulatura cursului este „Exerciţiu de stil – Cum ne îmbrăcăm pentru a ne pune în valoare”. La curs vorbim despre reguli specifice în combinarea culorilor, definim tipul de morfologie/conformaţie şi stilul vestimentar cel mai potrivit pentru a te pune în valoare, dar şi despre articolele pe care orice femeie trebuie să le aibă în garderoba ei.
Ce înseamnă stil? Se educă, te naşti cu el?
D.I.: Şi una şi alta. Evident că dacă ai trăit într-o familie pentru care stilul a fost important, şi ne referim la tot ce înseamnă stil de viaţă, la bun-simţ, la valori, ai o bază foarte bună pe care urmează să construieşti. Poţi să nu ai această educaţie, în schimb, să ai un simţ artistic şi estetic dezvoltate. Şi poţi să nu ai nici una, nici cealalată, doar să conştientizezi că imaginea este un limbaj de comunicare şi să vrei să comunici eficient.
