Două situații deosebite, care par, la prima vedere, doar exerciții de comunicare, dar în realitate au o importanță maximă în tratamentul corect al oricărui pacient, mi-au atras atenția de-a lungul carierei medicale. Prima se referă la dreptul pacientului la adevărul despre suferința sa, iar cea de-a doua la dreptul acestuia de a consulta și alți medici atunci când are vreo îndoială asupra tratamentului recomandat de medicul său.
Să le luăm pe rând. Nu toți pacienții înțeleg diagnosticul care li s-a pus. Supuși presiunii constante de a trata mulți pacienți, deseori afectați de condițiile în care lucrează (stres, subfinanțare, gărzi), medicii nu au suficientă răbdare cu pacienții lor. Chiar dacă diagnosticul și tratamentul prescris sunt corecte, doctorii comunică scurt și folosesc un limbaj de specialitate. Limbajul folosit în scris poate fi descifrat de un farmacist sau de un alt medic, dar pacientul poate înțelege documentele medicale doar în foarte mică măsură. Sau chiar deloc. Iar uneori celebrul „scris de doctor“ îngreunează și mai mult efortul de înțelegere.
Medici care nu spun adevărul
Sunt și cazuri – și am întâlnit suficiente – în care medicii, mai ales atunci când au de comunicat un diagnostic dur, refuză să îl comunice. Îmbracă realitatea unui cancer, de exemplu, într-o poveste dătătoare de mai multă speranță decât s-ar cuveni. Adevărul trebuie spus, nu evitat! Relația de încredere, cooperarea cu bolnavul sunt părți intrinseci ale tratamentului. Iar dacă pacientul este într-o situație care nu-i permite înțelegerea diagnosticului, partenerii de dialog ai medicului sunt aparținătorii (așa cum se numesc în limbajul nostru membrii familiei pacientului) acestuia.
Medicul este dator, dincolo de stabilirea unui diagnostic și de indicarea unui tratament, să comunice deschis și onest cu pacienții săi și să se facă bine înțeles. O parte din timpul alocat consultației trebuie dedicată acestui dialog. Am văzut de nenumărate ori speranța sau neliniștea din ochii pacienților mei. Și i-am văzut liniștindu-se, eliberându-se de stres și de teamă atunci când am vorbit cu ei pe îndelete. E nevoie, repet, de răbdare, e nevoie de calm și, dacă se poate, chiar de căldură.
Medicul nu e un robot, chirurgul nu e o mașină de tăiat, chiar dacă în stabilirea diagnosticelor și în intervențiile chirurgicale folosim aparatură și tehnologii moderne. Chiar în timpul scurt pe care îl aloci pacientului tău, nu trebuie să uiți că ești om ca și el, iar parteneriatul doctor-bolnav se bazează pe o relație de încredere între două ființe umane. Vorba proverbului: „A fi mare nu-i mirare. A fi om e lucru mare“.
În Occident există clinici care oferă serviciul „a doua opinie“
O companie medicală internațională care oferă acest serviciu și în România a făcut publică o cercetare privind percepția pacienților români. S-a constatat că majoritatea pacienților nu știu că au acest drept legal, că nu vor să își supere medicul care îi consultă și că fac cercetări proprii pe internet pentru a se documenta mai bine cu privire la suferința lor și la eventualele alternative de tratament.
Pacienții au dreptul la adevăr, dar au dreptul și la o a doua opinie. Niciun medic, oricât ar fi de pregătit și oricâte reușite a avut în cariera sa, nu este infailibil. Sunt nenumărate situațiile complicate, cu diagnostice dificile sau mai multe posibilități terapeutice. O a doua opinie poate fi salvatoare sau poate să confirme o realitate constatată deja, iar acest lucru este în beneficiul pacientului.
În România, pacienții nu știu că au acest drept, iar orgoliul unor medici face ca a doua opinie să nu fie acceptată: „ai fost la doctorul X, la mine nu ai ce să cauți!“ sau „ce ai căutat tocmai la ăla?“. În Occident, a doua opinie în cazurile complexe este firească. În cadrul uneia dintre cele mai mari și moderne clinici de neurochirurgie, INI Center (International Neuroscience Institute) din Hanovra, a doua opinie este cuprinsă în raportul de gardă. Orice diagnostic sau soluție de tratament, de abordare a unei intervenții chirurgicale se decide după ce medicii de specialitate, profesori cei mai mulți dintre ei, dezbat cazurile. Am participat la asemenea ședințe și la INI Center, dar și în alte clinici de neurochirurgie din lume. Procedura este aceeași, iar contradicțiile se rezolvă cu argumente. Totul este în favoarea pacientului. Știu că e greu să ieșim din zona de confort. Stresul pe care îl trăiesc medicii, numărul mare de pacienți în condițiile crizei acute de medici pun de multe ori în plan secundar dialogul deschis și corect. E drept, condiția de medic presupune valoare intelectuală, iar jurământul depus la absolvirea facultății oferă profesiunii noastre un grad de sacralitate pe care pacienții îl știu și de aceea ni se încredințează întru totul. Dar responsabilitatea față de sănătatea și viața pacienților noștri ne obligă la adevăr. Ca și la acceptarea unei a doua opinii.
