Pericolul care-l pândeşte pe specialistul în macro este că nu poate să vadă ce se întâmplă în micro. Macro, adică economia, PIB-ul, micro, adică noi, ceilalţi. Din punct de vedere macro, reducerea numărului de bugetari e o măsură bună. Privită de dincoace, dinspre cei reduşi, lucrurile nu stau chiar aşa.
Diferenţele de vederi sunt, aşadar, ca de la cer la pământ între cetăţean şi guvernant şi de aici cred că provine toată drama aceasta a lumii moderne. În Franţa, un om de stat spunea, cu umor desigur, că lucrurile merg prost încă de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea. La noi ce să spunem? Că ele merg prost de pe vremea lui Ştefan cel Mare?
Ne e greu, pentru că, dat fiind regimul comunist care s-a interpus, nouă ni se mai pare că între cele două războaie toată lumea o ducea foarte bine în România. E drept, existau drepturi care după aceea au devenit nişte amintiri frumoase şi dacă încercai să ţi le revendici riscai să-ţi pierzi şi aparenta libertate care ţi se lăsase. Dar ia să fi trăit în vremea aceea, să vedem noi dacă ţi s-ar fi părut că e tot atât de bine. Nu se plângeau funcţionarii din momentele şi schiţele lui Caragiale, adică dintr-o lume încă şi mai veche, de suprimări de posturi?
În fond, asta cu fericirea interbelică e o fantezie, aş spune macro, dar nutrită – culmea! – de cei din raionul micro, una ajutătoare, pentru că altfel, dacă nici atunci n-a fost bine, înseamnă că nu mai e nici o speranţă. La nivel macro, dar nu economic, aflăm dintr-o istorie distorsionată că suntem un popor bun ca pâinea lui Dumnezeu, că am fost eroi în tot timpul istoriei noastre, inclusiv când nu crâcneam decât prin reprezentanţi numărabili pe degete faţă de abuzurile nemaipomenite ale puterii bolşevice. La nivel micro, putem s-o lăsăm mai moale. Se vede cu ochiul liber că nici ţăranii nu sunt şi nu au fost decât tot nişte oameni şi ei, unii mai buni, alţii mai răi, nici vorbă de vreun corespondent real al idealizării pe care a practicat-o şi o mai practică o anume istoriografie.
Asta arată că macro şi micro se bat cap în cap nu numai în capul guvernanţilor, ci şi dincoace, în rândul celor care nu decid decât destinele culturale ale ţării, nu şi pe cele politice sau economice. La urma urmei, aşa e făcută lumea, din indivizi care o văd la firul ierbii şi dintr-o pătură, clasă sau cum vreţi să-i spuneţi, care se uită din avion.
Şi din avion, la propriu, să ştiţi că România arată bine, nu se văd toate detaliile neplăcute şi înapoierea, dar de jos ştim cu toţii că nu-i chiar aşa. Din avion, suntem de mult în spaţiul Schengen, vămile funcţionează normal, nu se văd nici mita şi nici altele, totul decurge normal, ca-n povestea aceea cu valetul care îi spune doamnei marchize că totul e perfect, doar că a murit iapa gri, când a ars grajdul, de la castelul aprins când marchizul, aflând că e ruinat, s-a sinucis şi, în cădere, a răsturnat toate lumânările…
Viziunea aceasta catastrofică, ştiu, nu e una dătătoare de speranţe, iar oamenii – micro-ul – au nevoie de aşa ceva. Or, politicienii tocmai asta ne dau, în lipsă de altceva. Altcevaul merge la ei şi la ai lor. Totul e bine, doar un mic amănunt nu e perfect, iar amănuntul e însăşi catastrofa pe care o trăiesc milioane de oameni la ei acasă. Dar macro nu e numai domeniul lor. El e mai ales acela al tehnocraţilor scrobiţi, al cămăşilor albe şi al costumelor negre. Domnul macro se uită însă rar la bietul micro. Unul, acolo, şi ăsta, încă de pe vremea lui Moş Ion Roată şi Vodă Cuza.
