O ţară care aplaudă prostită linşajul public şi insulta obscenă la adresa unor doamne ca Monica Macovei şi Andreea Pora şi care deplânge întristată soarta unor mafioţi precum Nicuşor Constantinescu, Radu Mazăre sau Gigi Becali este o ţară care nu are ce căuta în „concertul european“, ci în cacofonia populismului de tip totalitar. România este o ţară părăsită de civilitate şi civilizaţie, o ţară de barbari care se închină la idolii Securismului voiculescian şi la binefăcătorii mafiotismului atotputernic. O ţară barbară.
Popoarele au resurse nelimitate de resentiment, ură şi violenţă. E suficient să zgârii puţin crusta subţire de civilizaţie care acoperă viaţa unui popor ca să dai la o parte tot ceea ce este mai rău şi să trezeşti la viaţă demonii care populează adâncurile fiecărei naţiuni. Oamenii nu sunt „buni de la Dumnezeu“, acest lucru a fost descoperit de multă vreme, iar popoarele sunt încă şi mai rele. Aceasta a fost lecţia secolului al XX-lea, cu ororile sale naziste, comuniste şi reconfirmată în debutul secolului al XXI-lea cu ororile islamiste. Dă-i poporului motive – aparente, false, iraţionale, nu contează – care să-i ofere justificarea de a urî pe cineva şi însoţeşte-le cu divertisment ieftin, grosolan şi vulgar şi ai reţeta cea mai sigură că vei avea la dispoziţie nu un popor, ci o masă veselă şi inconştientă, gata oricând să se dedea la atrocităţi cumplite cu zâmbetul pe buze şi fără nici cea mai mică remuşcare. Zgândăre puţin mândria, ignoranţa, frustrarea şi complexele naţionale şi vei avea execuţii în piaţa publică în uralele poporului, crime în masă comise cu inocenţă, pogromuri şi uneori un Holocaust.
Populismul violent şi ignoranţa au ucis democraţiile antice şi de aceea părinţii liberalismului clasic au gândit drepturile omului, libertatea individuală, democraţia modernă, statul de drept, separaţia puterilor în stat şi sistemul de checks and balances, ca să apere individul de popor şi poporul de sine însuşi. Este expresia cea mai înaltă a civilizaţiei umane. Dă la o parte acest scut şi ce vei descoperi va fi un monstru de nerecunoscut şi însetat de sânge. Fără acest scut civilizaţional creat de libertate şi de instituţiile de drept, mari culturi precum Germania, Japonia, Rusia şi China au căzut pradă celei mai josnice barbarii şi au comis cele mai înfiorătoare crime din istorie. România nu a fost scutită nici ea de episoade în care ura poporului dezlănţuit a produs crime oribile (Holocaustul este unul dintre ele, insuficient cunoscut şi insuficient asumat, iar prigoana comunistă un altul). Nicăieri în Europa de Est nu a existat un experiment mai dezumanizant ca „fenomenul Piteşti“ şi nicăieri în Europa de Est valorile autentice nu au fost mai dispreţuite şi mai ostracizate din sânul poporului, începând din anii ’50 şi terminând cu mineriada din 1990, când ţintele vânătorii populare erau intelectualii şi Corneliu Coposu. Dacă nu aţi văzut filmul lui Stere Gulea despre Piaţa Universităţii, există acolo o scenă celebră cu o doamnă care primeşte batalioanele minereşti cu flori în mâini, scuturată de lacrimi sincere de recunoştinţă. Este cel mai bun exemplu de dezumanizare a poporului şi cea mai bună expresie a blestemului pe care îl purtăm de 25 de ani. Nu avem nici o îndoială că doamna respectivă ar fi aplaudat cu aceeaşi recunoştinţă inocentă atrocităţile comise de mineri sau chiar un eventual linşaj în Piaţa Universităţii şi acolo, în această „Românie profundă“ şi extrem de întunecată, zac resursele sale nelimitate de ură şi barbarie. O barbarie în care România este pe cale să recadă cu ajutorul oligarhiei USL şi al mass-media care o slujesc.
Traian Băsescu nu reprezintă decât numele şi chipul către care este direcţionată ura poporului. În vara lui 2009 scriam un text cu titlul „Băsescu este Goldstein“ în care susţineam că atunci „când a scris «1984», Orwell a înţeles ce serviciu imens poate aduce televiziunea statului totalitar şi ce efecte poate avea transmiterea neîncetată a unor materiale de propagandă prezentate drept informaţie, dar şi importanţa inventării unor ţapi ispăşitori împotriva cărora să fie direcţionată nemulţumirea populară. Orwell nu ne spune dacă Goldstein este un personaj real sau inventat de Partid pentru uzul maselor, după cum nu ne spune nici dacă Big Brother este un personaj real sau o invenţie în spatele căreia se ascunde entitatea colectivă oligarhică. În condiţiile în care în universul distopic orwellian istoria este rescrisă tot timpul, iar destinele sunt şterse sau inventate în permanenţă, nici nu mai are importanţă dacă Big Brother şi opusul său, Goldstein, există cu adevărat. Important este ca ei să apară la televizor ca şi cum ar exista cu adevărat, pentru că ceea ce contează este impresia pe care o lasă. Nu e nevoie de substanţă sau de fapte solide şi verificabile, doar de o ficţiune plauzibilă, o simplă imagine“. Ceea ce contează, am adăuga, este ca poporul să aibă un chip împotriva căruia să îndrepte „cele două minute de ură“. Dar ţinta acestei uri nu o reprezintă, de fapt, această imagine, ci libertăţile individuale şi instituţiile civilizaţiei care ameninţă domnia barbariei. Când îi auziţi pe Ponta şi pe tot felul de Voiculescu, Nicuşor Constantinescu, Gâdea, Chireac, Ciuvică, Badea şi alte personaje atacând fără încetare judecătorii de la Înalta Curte, procurorii DNA şi membrii CSM, pe Daniel Morar că sunt „aserviţi lui Băsescu“, ceea ce fac, de fapt, este să transfere ura canalizată atâta vreme împotriva imaginii „Băsescu“ către Justiţie şi instituţiile statului de drept, singurele care pot menţine scutul ce apără civilizaţia şi libertăţile românilor. Când îi auziţi neîntrerupt atacând America şi Uniunea Europeană, spaţiul civilizaţiei occidentale, scopul este exact acelaşi: exacerbarea sistematică a barbariei.
Şi nicăieri nu se vede mai bine această obscenitate a actualei puteri, care cultivă frustrările, intoleranţa, resentimentele şi ura poporului, decât în idolatrizarea Securismului şi mafiei de partid concomitent cu atacurile la adresa oamenilor care au făcut cel mai mult pentru a ridica România din mâlul întunericului comunist perpetuat sub forma oligarhiei securiste de după ’90. Năstase? Un martir! Monica Macovei? Un vampir! Voiculescu? O victimă! Daniel Morar? O slugă! Horia Patapievici, Andrei Pleşu, Vladimir Tismăneanu? Sinecurişti! Stelian Tănase, Daniel Barbu, Victor Ponta? Impecabili! Gâdea? Jurnalist ffff! Pora? O frustrată demnă de sketch-uri groteşti! Răsturnarea valorilor este totală, revoluţia borfaşilor aproape definitivă, barbaria aproape completă.
Şi aici trebuie să zăbovim puţin. Nu este nimic mai degradant pentru un bărbat, darămite pentru o grămadă de masculi înfierbântaţi, decât să atace o femeie lipsită de apărare. Badea, Gâdea şi restul au făcut, din punctul nostru de vedere, figură de ridicoli babuini în călduri atunci când s-au aruncat asupra Monicăi Macovei şi Andreei Pora. Dar aici este vorba despre ceva mai mult. Monica Macovei a făcut cel mai mult în ultimii 25 de ani pentru combaterea corupţiei şi pentru reforma sistematică a Justiţiei, care a dus la eliberarea ei de influenţe politice, iar Andreea Pora este unul dintre simbolurile presei libere care a rămas mereu consecventă cu sine, fidelă misiunii asumate în 1990 de câine de pază al libertăţii de expresie, democraţiei, statului de drept şi parcursului occidental al României. Că două femei au făcut mai multe pentru apărarea acestor valori fundamentale decât mulţi bărbaţi nu trebuie să mire, în fond reprezentările Libertăţii şi Justiţiei sunt feminine. Nu este, aşadar, întâmplător şi nici surprinzător că au fost alese drept ţinte ale atacurilor misogine ale propagandei useliste.
Ceea ce surprinde este lipsa de solidaritate din partea celor care ar fi trebuit să se afle în primele rânduri ale defensivei. Femeile din politică într-un caz şi breasla jurnalistică în celălalt. Dacă în primul caz suntem vaccinaţi de orice aşteptare din partea unor Elena Udrea sau Renate Weber şi Monica va trebui să-şi poarte crucea politică singură, în cazul Andreei Pora exprimăm, în numele redacţiei „României libere“, întreaga noastră solidaritate cu colega noastră de la revista „22“ şi deplângem absenţa reacţiilor organizaţiilor de presă, care se dovedesc, de altfel, inutile şi irelevante, încă o dovadă demnă de dispreţ a barbarizării.
Dar simpla „solidaritate“ nu mai este suficientă. Citiţi adesea un citat potrivit căruia „este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic pentru ca Răul să triumfe“, atribuit lui Edmund Burke. Dar Burke nu a spus chiar asta. Ceea ce a spus a fost ceva de genul: „Atunci când oamenii răi se reunesc, cei buni trebuie să se asocieze, altfel vor cădea, unul câte unul, pradă unui sacrificiu nemilos şi jalnic“. Şi aceasta este, credem, un avertisment bun atât pentru presa încă liberă, dar şi pentru cetăţenii încă liberi ai României.
