Ultima iniţiativă a cuplului Ponta-Antonescu, de începere a pregătirilor pentru suspendarea preşedintelui Traian Băsescu, întoarce România în vremurile politice de maximă iresponsabilitate de la începutul anilor ’90.
Ca şi atunci, obsesia unor activişti provinciali de a-şi distruge adversarii, indiferent prin ce metode şi fără a ţine cont de efectele pe care răfuiala lor le-ar avea asupra întregii ţări, s-ar putea să ne coste foarte scump. Varianta cea mai proastă: blocarea evoluţiei ţării pentru o bună bucată de timp, aşa cum s-a întâmplat după mineriada din iunie 1990.
Cu toate că şansele ca preşedintele României să fie demis sunt aproape nule, demersul liderilor opoziţiei va fi interpretat ca un semn de instabilitate. Într-un context internaţional calm, nu ar fi nimic grav. Cum a trecut rapid şi furtuna pricinuită de suspendarea din 2007, aşa ar trece şi acum. Numai că astăzi numai de calm nu putem vorbi.
Într-un moment în care Europa este cu nervii la pământ, când iritarea de pe pieţele financiare a atins cote explozive, când aproape toate marile economii de pe continent se află într-o competiţie nebună pentru puţinii bani disponibili a fi împrumutaţi, chiar şi cel mai mic semn că am putea intra într-o criză politică va pune la îndoială stabilitatea traiectoriei noastre economice.
Îşi va mai ţine România cheltuielile sub control? Va fi nevoită să se împrumute mai mult decât s-a angajat că o va face? Îşi va mai respecta angajamentele asumate în faţa Fondului Monetar Internaţional, a Băncii Mondiale şi a Comisiei Europene de reducere a deficitului bugetar, de îngheţare a pensiilor şi salariilor, de concedieri, de tăiere a cheltuielilor sociale, de reformare a sectorului public?
Orice alt răspuns decât un „da” ferm, pe care marile instituţii financiare să-l şi creadă, se va traduce instantaneu într-o creştere a preţului pe care trebuie să-l achităm atunci când ne împrumutăm pentru a plăti pensiile, salariile publice şi toate celelalte cheltuieli pe care nu le putem acoperi din veniturile colectate de la economia privată.
Cât de mult ar putea creşte dobânzile la care se împrumută România? Aici este întrebarea-cheie şi nimeni nu are un răspuns garantat la ea. Pentru că incertitudinile interne se vor suprapune peste incertitudinile externe.
Nimeni nu ştie cât de mult va derapa Europa. Dacă trendul actual, în care eforturile Italiei, Spaniei şi Franţei de a-şi finanţa deficitele capătă accente de panică, nu se domoleşte, inevitabil vom fi afectaţi şi noi. În acest context, demersul lui Ponta şi Antonescu poate fi considerat unul antinaţional. Pentru că vulnerabilizează ţara, complet inutil, într-un moment în care avem nevoie mai mult decât niciodată să demonstrăm responsabilitate, calm şi consecvenţă în angajamentele luate. În mod normal, Ponta şi Antonescu sunt cei ce ar trebui suspendaţi. De către partidele lor, dacă acestea ar mai avea o brumă de luciditate şi demnitate.
Cine crede că începerea demersurilor de suspendare a preşedintelui nu ar avea consecinţe economice rapide şi grave se înşală. De ce? Pentru că motivul declarat al intenţiei de suspendare nu ţine de un conflict politic intern. El este legat de nivelul pensiilor şi salariilor, finanţate din bani împrumutaţi, deci chiar de angajamentele economice pe care România şi le-a asumat în faţa „troicii”. Implicit, demersul USL ar echivala cu un anunţ oficial că opoziţia din România este dispusă să facă tot ce ţine de ea pentru a bloca un pachet de măsuri economice care în viziunea creditorilor externi este valid.
Pentru că una este să faci declaraţii demagogice prin care să păcăleşti electoratul cu teoria că un guvern PSD-PNL-PC nu ar mai fura un leu şi că resursele astfel economisite le-ar folosi pentru creşterea pensiilor şi cu totul alta să treci la măsuri instituţionale care să pună cât se poate de serios sub semnul întrebării capacitatea statului român de a respecta până la capăt o înţelegere asumată. La acest nivel, neseriozitatea este sancţionată drastic, indiferent dacă politicienii înţeleg sau nu consecinţele faptelor lor. Pe pieţele financiare nu există pedepse pentru minori, iar de plătit plăteşte toată familia.
Pretextul de care s-au folosit Ponta şi Antonescu pentru a repune pe tapet tema suspendării este la fel de pueril ca şi scopul lor real.
Oficial, motivaţia suspendării ar trebui să fie faptul că „preşedintele Traian Băsescu anunţă explicit refuzul său de a aplica legea care prevede indexarea anuală a pensiilor, precum şi hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile câştigate de profesori şi alţi bugetari (decizii date în aplicarea legii promulgate chiar de către domnia sa!). Acest refuz va persista chiar şi după o eventuală pronunţare a Curţii Constituţionale în sensul obligativităţii aplicării respectivelor legi…”.
Ce a spus Băsescu, ad litteram? „Indiferent care va fi rezultatul sesizării la CC a îngheţării pensiilor şi salariilor în anul 2012, bani nu există” (…) „dacă ar exista, s-ar plăti”. Nimic explicit despre un refuz de a aplica vreo lege sau despre ce va face după o eventuală pronunţare a Curţii Constituţionale. Ce fac Ponta şi Antonescu, în schimb, se numeşte proces de intenţie. Şi în nici un caz nu poate servi ca fundament juridic pentru declanşarea suspendării.
Trist este că liderii USL au început acest circ în primul şi în primul rând pentru a distrage atenţia de la gafa imensă pe care au comis-o în cazul Geoană. Ponta şi Antonescu ştiu foarte bine că numai un dans pe sârmă ne poate scoate la liman din actuala conjunctură, dar cu toate acestea au ales deliberat să şubrezească imaginea României pentru a introduce pe agenda publică o altă temă decât cea a sacrificării inexplicabile a şefiei Senatului. Din păcate, nu doar românii au acces la agenda politică internă. Există şi analişti financiari care o monitorizează cu atenţie.
Şefii opoziţiei îşi imaginează că o aşa-zisă revenire în ofensivă ar putea acoperi penibilul deciziei de a renunţa la singura funcţie importantă pe care o mai deţine alianţa lor. Şi pentru ce? Doar ca să se răzbune pe Mircea Geoană, pe succesul vizitei sale în SUA, organizată într-un moment în care şi ei se pregăteau să cucerească Washingtonul.
Supăraţi că au ratat ocazia de a le spune americanilor cât de buni politicieni sunt ei, Ponta şi Antonescu au trecut exact în partea opusă. Fac tot ce le stă în putinţă pentru a le demonstra cât de mărunţi sunt. Şi, implicit, că nimeni nu a pierdut nimic pentru că nu i-a cunoscut.
Ce a fost în mintea lui Victor Ponta când a declarat că întâlnirile şefului Senatului cu Tony Blinken, National Security Advisor pentru vicepreşedintele Statelor Unite ale Americii, cu Phillipe Le Houerou, vicepreşedintele Băncii Mondiale, cu senatorul democrat Harry Reid, liderul majorităţii din Senat, cu senatorii John McCain, John Kerry şi Richard Lugar, cu actualul candidat prezidenţial Mitt Romney nu au servit interesului României?!
Nu exista decât o singură ieşire din şahul pe care i l-a dat rivalul său. Să înghită găluşca, să-l felicite şi să declare (aparent) mândru că reuşita lui Geoană demonstrează bunele relaţii pe care PSD le are cu liderii americani. Ca să procedeze aşa însă, ar fi trebuit ca în ultimii 15 ani să-şi fi petrecut mai mult timp citind şi învăţând decât concurând la raliu.
Ce îşi imaginează că au gândit reprezentanţii SUA în România când au văzut că pretendentul la intrarea în graţiile marii puteri îl pedepseşte pe Geoană tocmai pentru succesul vizitei sale la Washington? Îşi închipuie că diplomaţii au recunoscut admirativ: „Mare dreptate a avut Adrian Năstase când l-a poreclit micul Titulescu!”? Ce şanse mai au liderii USL să facă o vizită remarcabilă în SUA? Foarte mari, cu condiţia să se mulţumească să dea mâna cu Barack Obama. La muzeul figurilor de ceară.
Şi cum crede Ponta că au receptat reprezentanţii tuturor ţărilor care îndeamnă de atât timp România să înceapă lupta împotriva marilor corupţi declaraţia distinsei sale colege, Olguţa Vasilescu: „Populaţia îşi doreşte cu ardoare să scape de Băsescu, însă nu avem voturile în Parlament. Dar, poate la ce se întâmplă acum în PDL, s-ar putea să avem parte de o surpriză plăcută”?
Cum se mai aşteaptă PSD şi PNL să fie crezute că vor lupta împotriva corupţiei dacă vor veni la putere, când recunosc deschis că se bazează în demersul lor de a-l suspenda pe preşedinte exact pe voturile parlamentarilor PDL şi UDMR anchetaţi de DNA şi ale celor ce sunt convinşi că vor urma şi ei? Şi că nu au nici o jenă să admită că pentru a scăpa de Băsescu sunt dispuşi să facă un pact cu cea mai hulită specie politică. Ce sunt gata să le ofere dalmaţienilor puterii dacă pică Băsescu? Nu cumva imunitate, domnule procuror Ponta?
În furia lor oarbă, nici Ponta, nici partenerul său nu realizează că efectul este exact invers. Cu fiecare astfel de iniţiativă şi declaraţie nu reuşesc decât să îl credibilizeze şi mai tare pe cel ce îl detestă. Prin contrast cu ei, Traian Băsescu pare un mare om de stat. Ticăloşia monumentală a celor ce au înflorit protejaţi până acum de justiţie a coborât atât de jos aşteptările cetăţenilor în materie de anticorupţie încât jocul cu dosarele al preşedintelui a ajuns să pară un gest eroic. Doar în bezna pestilenţială a unei haznale lumina unui chibrit poate fi confundată cu un soare primăvăratec.
Revenind la problema de fond, oricât de dureros ar fi pentru milioanele de pensionari şi bugetari, realitatea crudă este că România chiar nu are bani de măriri de pensii şi salarii. De fapt, nu are nici pentru ele nemărite. De aceea ne şi împrumutăm. Bugetul asigurărilor sociale înregistrează un minus de peste trei miliarde euro. Motivul este foarte simplu. Nu sunt suficienţi angajaţi care să plătească pensiille foştilor angajaţi. Iar problema nu este de ieri, de azi. Au avut-o şi PSD şi PNL când au condus Guvernul. Sigur, dacă am fi avut guverne responsabile, ar fi putut suplimenta acest buget nu cu bani împrumutaţi, ci cu bani economisiţi prin tăierea cheltuielilor exagerate sau prin reducerea corupţiei şi evaziunii fiscale.
Nici partidele conduse azi de Ponta şi Antonescu, însă, nu au făcut aşa ceva când s-au aflat la putere. Nici ei nu s-au atins de băieţii deştepţi din energie, cărora PDL le-a prelungit anul trecut contractele. Pentru că ei i-au inventat! Şi, pentru că au ales să le umple acestora buzunarele, tot la împrumuturi au apelat pentru a umple golul din bugetul de pensii.
Diferenţa fundamentală este că, spre deosebire de toţi cei dinaintea sa, Băsescu a fost primul şi singurul care a spus: „Stop, nu ne mai putem permite să ne împrumutăm atât de mult!”. A luat de bunăvoie această decizie, care l-a transformat anul trecut în inamicul public numărul unu pentru majoritatea românilor? Cel mai probabil, nu. Nu a avut încotro.
Vina sa majoră, despre care am scris pe larg în urmă cu două săptămâni, este că nu a obligat Guvernul să astupe întâi găurile negre din economie, din care s-au înfruptat şi se înfruptă toţi marii golani ai naţiei, şi de-abia după aceea să umble la salarii şi pensii. Pentru echilibrul macroeconomic, efectul a fost însă unul pozitiv, fără doar şi poate.
Este suficient să ne uităm la ce se întâmplă în Ungaria. Premierul Viktor Orban a renunţat anul acesta la acordul cu FMI tocmai pentru a nu fi nevoit să taie în carne vie. Din păcate, strategia sa a fost greşită. Ungaria s-a afundat şi mai tare în datorii, nivelul celebrului CDS (credit default swap), care cuantifică riscul de faliment al unei ţări, a urcat la 630, forintul s-a prăbuşit, iar acum Orban îşi recunoaşte înfrângerea anunţând reluarea acordului cu FMI.
Nici o ţară nu (mai) e o insulă! Şi fără să dovedeşti celor de la care ceri bani că eşti o ţară serioasă, de încredere, nu ai viitor. Cu toate defectele şi erorile sale, deloc puţine, în această privinţă actuala putere a ales bine. A jucat cartea elevului silitor al FMI („elevul său model”, remarca recent ambasadorul Franţei la Bucureşti), a redus cheltuielile, şi-a ţinut datoriile sub control, CDS-ul nostru nu a depăşit 445, iar leul este stabil.
Sigur, nu stăm pe roze. În primul rând, reducerea cheltuielilor statului s-a făcut pe spinarea noastră, nu a politicienilor de la putere – după cum dovedesc dosarele de la DNA ale primarului din Cluj şi ale altora ca el. Dar sacrificiul făcut de milioane de români măcar nu a fost degeaba.
Până acum. Pentru că dacă imberbii lideri ai opoziţiei nu se mulţumesc cu a băga sub covor ce au făcut în cazul Geoană şi merg mai departe cu suspendarea, echilibrul atins de România cu mare greutate s-ar putea duce pe apa sâmbetei. Şi toate tăierile de salarii, pensii şi ajutoare sociale vor fi fost în van. Ce s-a economisit printr-o sărăcire în masă a celor dependenţi de banii statului se poate pierde în câteva luni dacă preţurile la care ne împrumutăm pentru plata datoriilor vechi şi noi vor exploda.
Şi pentru ce? Nu le este suficientă lui Ponta şi Antonescu toată muniţia dosarelor de corupţie şi a scăderii nivelului de trai pe care puterea le-a făcut-o cadou în ultimii ani? De ce trebuie să sară calul? De ce este nevoie să ducă lupta politică într-o zonă care ne poate contura o imagine de ţară riscantă? Astăzi imaginea contează enorm, deoarece criza în care ne aflăm este una a încrederii!
În plus, nici nu ar obţine ce îşi doresc. Nici unul dintre ei nu ar ajunge la putere. Şi dacă ar reuşi să-l demită pe Traian Băsescu, locul său ar fi luat de cineva care a dovedit angajament pe aceleaşi direcţii strategice. S-a văzut clar în cazul Greciei şi al Italiei. În ciuda jocurilor mărunte de la Atena şi Roma, în final, în fruntea guvernelor au urcat Papademos şi Monti, doi politicieni cu o atestare europeană de prim rang. Miza este prea mare pentru ca România să încapă pe mâna a doi politicieni de cartier.
