Valorile morale sunt relative şi nimeni nu poate determina ceea ce trebuie considerat ca fiind just în mod absolut.” Aşa se zice într-un ghid etic privind achiziţiile publice, publicat pe un
site de minister, descoperit de Jurnalul Naţional şi retras în urma scandalului public. Tot acolo se inventa şi o categorie de contracte cu bani publici cu totul inedită: „contracte pentru care este improprie aplicarea legii”. A se observa câtă profunzime filosofică bântuie în administraţia noastră: viaţa e relativă, morala e relativă, hai să nu fim chiar aşa răi, corupţia e doar un fapt de viaţă.
Cea mai şocantă frază din raportul de monitorizare al Comisiei Europene, publicat luna trecută, este aceasta: „Sancţiunile aplicate de instanţe pentru cazurile de corupţie la nivel
înalt, în ansamblu, par în continuare prea uşoare şi nedisuasive: în jumătate din hotărârile finale de condamnare s-a aplicat pedeapsa minimă, iar în trei sferturi din acestea sancţiunile sunt suspendate”. Ce înseamnă asta? Judecătorii găsesc că respectivii sunt vinovaţi, deci nu vorbim de cazuri de dubiu, erori de procedură, excepţii de neconstituţionalitate, justiţie televizată sau alte teme false aruncate pe piaţă de avocaţii inculpaţilor. Nu, vorbim de sentinţe finale, de oameni găsiţi vinovaţi şi condamnaţi. La ce sunt condamnaţi? Jumătate din ei la pedepsele minime prevăzute de lege. Iar cei mai mulţi nu ajung deloc la puşcărie: trei sferturi primesc cu suspendare. Adică judecătorii îi găsesc vinovaţi, dar nu cred că e mare scofală, aşa că îi trimit acasă. Că n-o fi foc, doar nu au dat în cap la nimeni, oameni suntem!
Judecătorii practică şi ei relativismul moral la greu. Ciudat, mai ales că la scandalul cu salariile lor nu erau deloc relativişti, ci foarte convinşi că merită pensii speciale, doar sunt nişte valori în sine, iar societatea trebuie să plătească.
Principala problemă cu corupţia în România este acceptabilitatea ei socială. Pur şi simplu, oamenii nu consideră că e mare scofală. Uitaţi-vă cum vorbesc cei din reţeaua Voicu: doar am şi eu nepoţei acasă, deci sunt un om de onoare, există un Dumnezeu acolo sus şi ne vede. Ei sunt stâlpii societăţii, oameni de familie, parolişti, nu văd nici o problemă să aranjeze dosare şi să-l invoce pe Dumnezeu, cu aerul indignat că ceilalţi, ăia care nu se lasă cumpăraţi, sunt nişte ciudaţi fără Dumnezeu. Judecătorul Costiniu se chinuie să convingă instanţa că a intervenit pe un dosar la cererea lui Voicu, dar nu a făcut-o pentru bani, ci din prietenie. Deci asta nu s-ar numi corupţie, ci spirit camaraderesc pur. Dacă ar fi luat un teanc de bani, atunci era un gest urât, dar dacă aşteaptă doar avantaje de la reţea, sprijin politic, recunoştinţă, se cheamă că oameni suntem şi ne ajutăm reciproc.
Voicu însuşi se apără spunând că ce a luat de la Căşuneanu nu este şpagă, ci un împrumut luat de la un om de afaceri şi transmis către alt om de afaceri. Între timp, s-a văzut că era o minciună: tipul respectiv a fost înregistrat spunând că habar nu are de banii respectivi şi nu are chef să servească pe post de paravan. Interesant că Voicu îi spune „finul”, că aşa e în societăţile premoderne: cei bine plasaţi social şi cu relaţii dezvoltă reţele de fini care bat regulile şi instituţiile. Nu a făcut Roşca Stănescu şcoală de presă de şantaj şi devenise naşul tuturor? Voicu se apără şi el zicând că doar intermedia un împrumut de la prieten la fin, nimic deosebit. Că doar cu asta se ocupă senatorii, băncile sunt pentru fraierii care lucrează în economia transparentă, stâlpii societăţii au regulile lor. Că oameni suntem!
Ancheta făcută de România Liberă prin spitale e şi ea relevantă pentru relativismul moral cu privire la corupţie. Reporterii s-au prezentat drept activişti de la un ONG şi au vrut să pună afişe antişpagă prin spitale. O directoare de spital de la Arad se arăta indignată că unii medici condiţionează operaţiile de şpagă. E o crimă, dom’le, zicea indignată. Totuşi, dacă bolnavul vine şi îţi mulţumeşte… Mă-nţelegi, nu poţi să refuzi. Apoi reporterul o întreabă cum mai merge şpaga pentru cezariană la Arad, că la Bucureşti e 400 de euro. A, la noi merge cam la 100, răspunde doctoriţa. Deci e o crimă să primeşti, dar dacă bolnavul îţi oferă el singur, este OK. Cum ajung bolnavii să plătească toţi, de bunăvoie, exact aceleaşi sume, cu mercurial ca la piaţă, e un mister. Faptul că sunt informaţi în prealabil de către asistente şi că e clar la internare că e pe şpagă e doar un detaliu. Ea are conştiinţa curată, nu a cerut, au cerut alţii în numele ei. Că oameni suntem! Pariu că, dacă un om rău la suflet îi face flagrant doctoriţei şi va fi condamnată pentru corupţie, va primi cu suspendare? Că, bineînţeles, oameni suntem!
Am început să avem cazuri serioase de corupţie, procurorii se mişcă, ANI trimisese aproape 200 de cazuri spre anchetă înainte de a fi trasă pe bară de Curtea Constituţională. Că oameni sunt şi ei! Ruşinea nu funcţionează. Suntem atât de obişnuiţi cu corupţia, încât ne mirăm când nu ne lovim de ea. Bunica mea a dat peste un doctor care a refuzat şpaga şi a crezut că moare: maică, eu o să mor, doctoraşul nu mi-a luat banii, asta înseamnă că ştie sigur că nu mai scap. Cineva îmi spunea recent cât de mirat a fost să ia carnetul de şofer fără şpagă, ba chiar cu poliţişti speriaţi să nu fie interceptaţi şi ţinându-le candidaţilor discursuri antişpagă. Deci frica funcţionează, la partea cu ruşinea mai avem de lucrat.
Ancheta făcută de Gazeta Sporturilor despre cum se cheltuiesc banii pentru bazele sportive arată o lume surprinsă la modul sincer. Oamenii construiesc patinoare de trei ori mai scumpe decât cele similare din Ungaria, dar par şocaţi că cineva se scandalizează. Doar există patinoarul de la Braşov, nu? Doar a venit Elena Udrea şi a tăiat panglica, s-a dat şi la televizor. Atunci, care-i baiul? Prezumţia e că ar trebui să fim mulţumiţi că mai şi construiesc câte ceva, chiar dacă scump; ar fi putut fura, pur şi simplu, fără să facă nimic. Că oameni suntem! Şi corupţi.
Aud fel de fel de voci care spun că prea am făcut o obsesie din povestea asta cu corupţia, că prea exagerăm. Eu zic invers: câtă vreme nu scăpăm de ideea că poţi fi om de onoare şi corupt, presiunea publică face bine.
