Multipla campioană mondială şi dubla medaliată olimpică Ana Pascu, acum preşedinte al Federaţiei Române de Scrimă, este una dintre cele mai longevive personalităţi, încă în activitate, ale sportului românesc.
După o carieră de sportivă în care s-a acoperit de glorie, Ana Pascu conduce în prezent cu o mână gingaşă, dar fermă, destinele scrimei atât de la noi, cât şi din întreaga lume, fiind şi vicepreşedinte al forului internaţional de specialitate.
Cum aţi ales să faceţi performanţă în scrimă, un sport nu foarte popular în România, mai ales la jumătatea secolului trecut?
Tatăl meu era vicepreşedintele Federaţiei de Scrimă şi, de mică, m-a luat cu el peste tot. Prima dată am pus mâna pe armă pe la 7 ani, dar eram familiarizată cu planşele din sălile de scrimă. Ce să spun? Copil fiind, m-a atras faptul că scrima era mai degrabă o artă. Era practicată mai mult de intelectuali, de lumea bună, să-i spunem, iar echipamentele erau deosebite de cele de la alte sporturi, unde performerii se antrenau în şort şi tricou. Evident că lucrurile acestea m-au fascinat. Apoi am fost atrasă de atmosfera extraordinară de la Sala Progresul ,unde mă antrenam de multe ori alături de Angelica Rozeanu şi Ella Zeller Constantinescu (n.r. – două dintre cele mai valoroase jucătoare ale tenisului de masă românesc, multiple campioane mondiale şi europene în anii ’50). Le admiram atitudinea de mari campioane. Ce tabieturi aveau! Veneau cu termosul cu ceai, iar la acea vreme la noi nici nu se auzise de termos. Se echipau tacticos, aveau pauzele bine stabilite şi-mi doream să fiu ca ele. Era o atmosferă nemaipomenită. Antrenamentele serioase, de cinci ori pe săptămână, sub atenta supraveghere a tatălui meu, le-am început prin 1958, pe la 13 ani.
V-a deranjat faptul că tatăl era vicepreşedintele federaţiei?
Până la 19 ani nu m-a deranjat. Abia la 19 ani, în 1963, după ce am cucerit primul meu titlu mondial la tineret, am spus că trebuie să alegem: ori eu, ori el. Motivul era simplu: nu voiam să se spună că rezultatele mele sportive au fost obţinute cu pile, că se datorează faptului că eram fiica unuia din şefii federaţiei. Tatăl meu a înţeles acest lucru şi a fost de acord să se retragă.
După mai bine de 50 de ani în scrimă, se poate spune că această disciplină a evoluat sub privirile dumneavoastră. Care sunt schimbările majore pe care le puteţi evidenţia?
În ultimii ani s-a urmărit în mod special ca scrima să fie cât mai atractivă pentru publicul larg şi în special să fie mai uşor de urmărit la televizor. De aceea s-a mărit foarte mult viteza şi s-a simplificat tehnica. Înainte, aproape numai cei care se pricepeau la scrimă puteau aprecia atacurile elaborate şi evoluţia mai bună sau mai defectuoasă a unui sportiv. Acum este spectaculos şi pentru cei mai puţin familiarizaţi cu această disciplină. În prezent, la nivel mondial luptăm şi încercăm să găsim soluţii pentru a vinde cât mai bine imaginea scrimei (n.r. – din postura de vicepreşedinte al federaţiei internaţionale de specialiate), pentru că altfel nu rezistăm în timp. Spectacolul de pe planşă trebuie să fie cât mai gustat de public. De aceea, printre altele, am umblat la costum şi la cască, ambele trebuind să fie atractive ca design.
V-aţi gândit vreodată să candidaţi la preşedinţia federaţiei internaţionale?
Nici vorbă, draga mea. Nu sunt bogată pentru aşa ceva. Ca preşedinte, trebuie să fii în primul rând independent financiar pentru a-ţi putea pemite să te deplasezi în orice colţ al lumii unde este nevoie de tine. Or, eu mă bazez pe banii bărbatului meu.
Dacă priviţi în spate, din punct de vedere financiar, nu regretaţi că nu aţi ales o meserie mai bine recompensată?
Aş fi vrut, bineînţeles, să câştig mai mulţi bani, dar noi am făcut totul din plăcere, nu pentru bani. Poate că dacă ar fi existat şi premii substanţiale în bani ar fi fost o motivaţie în plus şi am fi cucerit mai multe medalii. Oricum, consider benefică acea rentă viageră pe care o primesc toţi foştii campioni. Despre altă meserie nu ar fi putut fi vorba, pentru că satisfacţiile nepreţuite pe care mi le-a oferit viaţa în scrimă nu le-aş da pe nimic altceva.
Dintr-un om de bază în echipă, ca sportiv, aţi ajuns ca o mamă pentru scrimerii noştri. Câţi copii, între ghilimele fie spus, aveţi acum?
Mă străduiesc şi sper să fiu o mamă bună pentru toată lumea. În general, după Jocurile Olimpice am în jur de 1500 de sportivi, iar înainte de o ediţie a acestei competiţii numărul lor mai scade, până pe la 1000. Ne străduim să atragem cât mai mulţi oameni spre scrimă, motiv pentru care, pe lângă cele 29 de cluburi pe care le avem, am încurajat şi apariţia cluburilor private, şi să ştiţi că oamenii au început să vină. Trebuie neapărat să ne lărgim plaja de selecţie.
Nu cred că există vreun actual sau fost component al lotului naţional de scrimă al României care să nu o iubească pe şefa federaţiei, lucru mai rar întâlnit, ca să nu spunem unic. Cum reuşiţi aşa ceva?
În primul rând, iubesc ceea ce fac oamenii cu care lucrez, iar eu, care am trăit toate etapele performanţei, ştiu ce simte fiecare şi ştiu ce să-i spun fiecăruia pentru a depăşi momentele critice. Şi mai este un aspect. Nu pot fi păcălită nici de sportivi, nici de tehnicieni.
Anii de performanţă au lăsat urme asupra sănătăţii dumneavoastră?
Sigur că da. Cei 25 de ani de performanţă se simt în articulaţii. Omul nu este construit să facă efort fizic zilnic sută la sută din capacitate. Or, asta ne-a uzat pe noi. Când făceam eu sport, nu existau metodele moderne de acum, cu perioade şi cantonamente de refacere sau cu programe de antrenamente studiate ştiinţific, ca acum. De pildă, noi aveam un antrenament foarte greu cu haltere, care nu ne era necesar, dar la vremea acea era considerat bun. Nu regret însă nimic pentru că momentele de glorie pe care le-am trăit, chiar dacă scurte, au fost unice. În fond, şi dragostea este la fel, nu-i aşa?
Aţi fost vreodată tentată să rămâneţi în străinătate?
Niciodată, deşi am avut ocazia. M-am simţit extrem de legată de ţara asta şi mi-am crescut şi copilul în acest spirit. Sper să nu regret că am făcut acest lucru. Mai ales în prezent mă gândesc din ce în ce mai des dacă n-am făcut o greşeală.
Aţi avut şi aveţi o carieră profesională strălucită, căreia i se adaugă o viaţă personală împlinită. Cum aţi reuşit această dublă performanţă?
Recunosc că am fost destul de răsfăţată de soartă. Am avut nişte părinţi minunaţi care au trăit mult, tata până la 89 de ani, iar mama până la 87, şi m‑au ajutat în toate etapele vieţii, ocupându-se şi de familie şi de copil. Apoi, am un soţ minunat, care m-a înţeles şi mi-a stat aproape. L-am întâlnit în ’57 la Piatra Neamţ, într-o tabără de scrimă, apoi ne-am căsătorit şi de atunci suntem împreună.
O ultimă întrebare. De unde aveţi atâta energie?
Din dragostea pentru acest sport minunat şi din faptul că fiecare moment al vieţii mele este o nouă provocare.
7 întrebări rapide
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Când l-am avut pe Alexandru, băiatul meu. Aveam 38 de ani şi pierdusem şapte sarcini. Nu credeam că voi mai putea avea copii, dar minunea s-a întâmplat.
Care este cel mai mare regret?
Că n-am câştigat nici un titlu olimpic. Am fost mereu pe lângă.
O dorinţă încă nerealizată?
La Jocurile Olimpice de la Londra, din 2012, vreau să câştige băieţii la echipe, la sabie, iar Ana Maria Brânză să câştige la individual.
Puteţi spune trei lucruri pe care le-aţi lua pe o insulă pustie?
Hai că eşti grozavă! În general iau după mine o mulţime de lucruri. Nu pot să spun ce aş lua cu mine într-o astfel de situaţie, dar cu siguranţă ar fi ceva de suflet indiferent că este vorba de ceva material sau spiritual .
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
De cutremur.
Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
Chiar acum citesc „Frăţia”, lui John Grisham.
Cine a fost modelul în carieră?
Am avut mai multe modele. În funcţie de domeniu. La scrimă am avut-o ca model pe Olga Szabo. A fost un model de tenacitate şi dăruire. Apoi a fost profesorul Nicu Alexe, care ştia totul despre tot. Cred că pot spune că lui îi datorez faptul că am ajuns în Comisia Tehnică Olimpică. Nu în ultimul rând, a fost tatăl meu. De fapt, el a fost primul meu model mulţi, mulţi ani. A fost un tip optimist şi nematerialist, de la care am învăţat o mulţime de lucruri.
10 MEDALII MONDIALE
A obţinut ca sportivă, dintre care una de bronz la individual, iar celelalte cu echipa: o medalie de aur, una de argint şi şapte de bronz.
2 BRONZURI OLIMPICE
Şi-a adjudecat cu echipa de floretă a României la JO din Mexic, din 1968, şi de la München, din 1972.
12 PREZENŢE LA JO
Până acum, cinci ca sportivă, iar restul ca arbitru sau oficial al Federaţiei Internaţionale de Scrimă (FIE).
4 CUPE EUROPENE
A cucerit cu echipa Steaua Bucureşti,
la care a fost legitimată
ca sportivă.
25 DE ANI
A activat ca sportivă, dintre care 15 ani, între 1961 şi 1976, a fost componentă a lotului naţional al României.
