În fruntea statului sud-coreean a fost aleasă o femeie – o premieră în istoria ţării. Park Geun-hye,
liderul partidului conservator Saenuri, îi succede pentru cinci ani impopularului Lee Myung-bak, obţinând 51,6% din sufragii în faţa adversarului său de centru-stânga, Moon Jae-in, 48%.
Park Geun-hye, 60 de ani, a fost aleasă pentru următorul mandat prezidenţial de cinci ani – care nu poate fi reînnoit – în fruntea celei de-a 15 economii mondiale. Este prima femeie care ajunge să ocupe funcţia prezidenţială, eveniment istoric într-o ţară unde absenţa femeilor în cele mai importante posturi este revoltătoare. Coreea de Sud nu se clasează decât pe locul 108 din 135 pe lista indicelui din 2012 al egalităţii între sexe, potrivit Forumului Economic Mondial. Iar femeile câştigă cu 39% mai puţin decât bărbaţii. Înaintea alegerilor, Park a declarat că prezidenţialele reprezintă o „remarcabilă trambulină” pentru spulberarea plafonului de sticlă al societăţii”. La anunţarea victoriei, ea s-a adresat mulţimii care o aclama: „Această alegere este o victorie pentru voi toţi, pentru popor”.
Tunsă sobru, ţinută austeră, distantă şi foarte reţinută, Park Geun-hye afişează un look imuabil, cu o singură frivolitate – un ruj de buze strălucitor. Supranumită „Doamna de Fier a Coreii”, fiică a generalului Park Chung-hye, autocratul care a condus ţara între 1961-1979, a fost aleasă democratic cu 51,6% din voturi şi devine prima femeie care intră la Casa Albastră, sediul preşedinţiei. O victorie marcată însă de absenteismul a 20% din tinerii electori, frustraţi din cauza abandonului la doar câteva zile înaintea votului, a idolului lor, miliardarul Ahn Cheol-soo. Aceste alegeri prezidenţiale reprezintă un test pentru tânăra democraţie asiatică, stabilită la finele anilor 1980 şi care a permis venirea la putere în 1992 a primului şef de stat civil, Kim Young-sam. Astăzi, la ora în care creşterea celei de-a patra economii a Asiei stagnează din cauza crizei europene, opinia publică aspiră la un stat-providenţă, doreşte limitarea accentuării discrepanţelor dintre bogaţi şi săraci. În timpul campaniei, „democratizarea economică” a fost sloganul preferat de toţi candidaţii care promiteau reducerea puternicelor familii industriale ce controlează Samsung şi Hyundai. În acest context, „prinţesa” Park a avut o ascensiune constantă şi de lungă durată spre putere. Ea a cultivat o reţinere care a sedus electoratul conservator, nostalgic al epocii de aur a miracolului economic obţinut de tatăl ei – intrarea ţării în clubul celor 20, al celor şapte state cu peste 50 milioane locuitori şi cu un PIB pe cap de locuitor mai mare de 20.000 dolari.
Magnetismul unei familii
Magnetismul ei se datorează puterii numelui tatălui său şi istoriei personale legate intrinsec de cea a Coreii moderne. Familia ei este binecunoscută de poporul coreean. Noulpreşedinte al Coreii de Sud este fiica lui Park Chung-hee, tânărul militar ajuns la putere prin lovitură de stat şi care a dus o politică de industrializare cu mână de fier timp de 18 ani, până când a fost asasinat de propriul şef al serviciilor secrete, în 1979. Mama ei fusese ucisă cu cinci ani mai devreme, împuşcată de un militant favorabil regimului comunist nord-coreean. În timp ce studia în Franţa, Park Geun-hye a fost chemată brusc la Seul pentru a juca rolul protocolar de „primă doamnă” alături de tatăl ei. Dacă în materie de politică fiica se detaşează de tatăl ei, nu se poate spune acelaşi lucru în plan economic. Înainte de a fi asasinat, autocratul Park Chung-hee a dus cu succes o politică activă în favoarea dezvoltării industriale şi economice a ţării. Park este, aşadar, angajată în direcţia favorizării unei economii de piaţă „justă şi transparentă”, a democratizării economiei şi a creării de locuri de muncă.
Ironia istoriei face ca Park să ajungă la putere în fruntea statului sud-coreean învingând unul din opozanţii istorici ai regimului tatălui său. Moon Jae-in este o figură a anilor negri, un adversar notoriu al militarilor aflaţi la putere şi care a plătit cu libertatea angajamentul faţă de drepturile omului, în anii 1970.
Park a reuşit să-şi finalizeze destinul. A înfruntat public greutatea imaginii tatălui său şi şi-a menajat alegătorii, în majoritate nostalgici ai regimului militar. În termeni echilibraţi, ea a denunţat în septembrie represiunea din anii 1960-1970: „Cred că o valoare inalterabilă a democraţiei este că, în politică, scopul nu poate justifica mijloacele”. Celibatară, Park a făcut uz de imaginea de femeie liberă şi modernă pentru a seduce electorii de stânga şi pe cei încercaţi în afaceri de favoritismele de care beneficiau marile familii ale lumii politico-economice din ţară.