„Un război între marile puteri nu este în afara sferei posibilului”, consideră directorul Centrului pentru Studii Est-Europene, Mihail E. Ionescu, explicând că un eventual război mondial este „posibil, dar nu probabil” şi că faţă de anul trecut situaţia s-a atenuat, iar „SUA nu au abandonat leadership-ul global”. „Teoretic există toate condiţiile declanşării unui nou război”, explică profesorul Mihail E. Ionescu, „dar practic interdependenţa din zilele noastre face ca orice mare putere care s-ar simţi împinsă la un astfel de act să nu meargă până la capăt”. În schimb, un conflict regional pe fondul încordării relaţiilor între Turcia şi Siria, între Iran şi Israel şi al rivalităţii dintre Moscova şi Ankara ar contamina zona Mării Negre: „Conflictul nu este probabil, dar este posibil şi, dacă va avea loc, va avea impact asupra României – de la refugiaţi la export de război”. „Trebuie să fim pregătiţi pentru eventualităţi diverse”, atrage atenţia directorul Centrului pentru Studii Est-Europene, fiindcă „lumea de azi nu este o lume în care să dormi liniştit”.
La Moscova, un partid s-a hotărât să strângă semnături pentru recunoaşterea Transnistriei. Vedeţi posibilă în viitorul apropiat declararea independenţei Transnistriei?
M.E.I.: Problematica Transnistriei trebuie privită într-un context mult mai larg decât cel al relaţiei Moscovei cu vecinătatea apropiată. Este vorba despre mari transformări în politica internaţională: focusarea marilor puteri asupra arealului asiatic care tinde să devină – dacă nu a şi devenit deja – cel mai interesant loc pentru jocul puterii globale în acest secol, înlocuind Europa, centralitatea sistemică nord-atlantică. Altfel spus, Rusia, la fel ca şi Statele Unite, se mută cu arme şi bagaje în Asia şi, în consecinţă, trebuie să-şi supravegheze şi să-şi consolideze spatele. Pe de altă parte, observăm în Europa un proces de fragmentare statală: Scoţia se pregăteşte pentru un referendum de independenţă, Catalonia are tendinţe similare, în Flandra belgiană se vorbeşte despre o confederaţie laxă ca soluţie la diferenţele economice dintre sud şi nord, dar şi în alte ţări sunt voci care pretind desprinderea de ţara-mamă, inclusiv în arealul estic. Aici procesul s-a declanşat o dată cu destrămarea URSS şi a continuat apoi prin forţă – căci aceasta este diferenţa dintre Vest şi Est – cu autoproclamarea independenţei celor două secesiuni georgiene, Abhazia şi Osetia.
Deci contextul ar putea deveni prielnic pentru desprinderea Transnistriei de Republica Moldova?
M.E.I.: Dacă marile transformări continuă, de pildă, prin retragerea completă a americanilor din Europa, concomitent cu instalarea scutului antirachetă în Est, iar mişcările din Orientul Apropiat, cum e cazul „primăverii arabe”, vor avea în continuare impact, întrevăd mai degrabă o apropiere între Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană, ceea ce ar exclude un eveniment de acest fel – autoproclamarea independenţei – în cazul Transnistriei.
Dimitri Rogozin a vorbit despre reînnoirea armamentului din Transnistria, în vreme ce săptămâna trecută Transnistria, Osetia de Sud şi Abhazia au semnat un acord militar. Nu sunt acestea semne că s-ar putea pregăti ceva?
M.E.I.: Dosarul este extrem de complicat, dar Moscova va acţiona cu multă precauţie, pentru că nu este vorba doar de relaţia cu Republica Moldova, ci mai ales despre relaţiile sale cu Germania, UE şi Ucraina. În condiţiile în care toate drumurile duc în Asia, e puţin probabil ca Rusia să-şi complice singură situaţia.
Confruntările directe dintre Siria şi Turcia, plus situaţia încordată dintre Iran şi Israel, ar putea duce la un război în zonă?
M.E.I.: Este ceea ce încearcă să facă Siria, care vrea să-şi exporte conflictul intern, pentru ca regimul Sadat să-şi maximizeze şansele de supravieţuire, iar din acest punct e vedere este de admirat reţinerea de care dă dovadă Turcia. În acelaşi timp, folosirea forţei pentru oprirea accederii Iranului la arma nucleară rămâne o opţiune a comunităţii internaţionale faţă de destinaţia militară a programului nuclear iranian. Ambii candidaţi la preşedinţia SUA sunt de acord în această privinţă.
În tot acest context, Vladimir Putin şi-a amânat vizita la Ankara. E posibil ca rivalitatea dintre Rusia şi Turcia să se accentueze?
M.E.I.: Da. Observăm o reluare a competiţiei, a rivalităţii istoric tradiţionale – de câteva sute de ani vechime – în arealul Mării Negre şi al Mediteranei Orientale între Rusia şi Turcia. O astfel de competiţie se poate intensifica şi în Caucaz şi chiar mai departe în Asia Centrală, dar acest lucru are o explicaţie deopotrivă geopolitică şi economică. Turcia în ultima decadă a devenit un actor internaţional extrem de consolidat din punct de vedere economic, iar influenţa ei regională a crescut foarte mult. Pe de altă parte, Rusia, tradiţional interesată în această zonă şi aspirând la recâştigarea statutului de putere globală, vrea să revină în Orientul Apropiat, dar în acelaşi timp să facă şi ordine în spatele său o dată cu această mutare de priorităţi spre Asia.
Pe această scenă instabilă ar fi o şansă pentru afirmarea doctrinei neo-otomanismului, despre care ministrul turc de Externe vorbeşte fără ocolişuri?
M.E.I.: Principiul fundamental al orientării politicii externe turceşti – „zero probleme cu vecinii” – deja are câteva rateuri. Relaţia cu Siria este fisurată, au apărut probleme, în consecinţă, cu Iranul, dar şi cu Bagdadul, unde existenţa unui regim şiit, care are similitudini de orientare cu alte grupări din zonă şi, mai ales, cu Teheranul, pune Turcia într-o poziţie mai complicată.
Există în plus şi problemele cu Israelul.
M.E.I.: Exact. Sunt, deci, eşecuri ale politicii externe turceşti, ceea ce nu înseamnă că Turcia îşi va pierde însemnătatea regională. Poate că ascendenţa ei ca putere regională a încetinit, redevenind unul dintre jucătorii locali importanţi ai zonei, dar, pe măsură ce evoluţia sa economică va continua, şi influenţa Ankarei va creşte.
Credeţi că izbucnirea unui conflict în zonă ar duce la transformarea Turciei în putere neo-otomană?
M.E.I.: Un conflict militar extins în zonă nu ar servi deloc intereselor Ankarei. Turcia se află într-un proces de consolidare a succeselor obţinute în ultima decadă, iar un conflict în zonă, ale cărui configuraţie şi desfăşurare sunt greu de prevăzut, ar putea să-i pună resursele şi capabilităţile actuale la un test al cărui rezultat ar putea fi negativ. În consecinţă, Turcia nu este interesată de un eventual conflict extins, de altminteri se şi văd reţinerile ei în această privinţă. Situaţia devine alta însă dacă NATO se implică, ceea ce Turcia a încercat să determine, dar nu a reuşit până acum.
În condiţiile în care ar începe un război în această regiune, credeţi că există riscul contagiunii spre Marea Neagră?
M.E.I.: Din punct de vedere tradiţional, arealul Mării Negre a fost tot timpul legat, prin chiar existenţa Turciei, la tot ceea ce se întâmplă în Mediterana Orientală şi Orientul Apropiat. Strâmtorile Bosfor şi Dardanele nu fac altceva decât să despartă un areal maritim comun, în aşa fel încât ţările care îl mărginesc sunt strâns legate, mai ales într-o lume globalizată. Deci ceea ce se întâmplă într-o anume parte a acestui areal are impact şi în altă parte.
România ar fi, la rândul ei, implicată într-un astfel de conflict?
M.E.I.: Conflictul nu este probabil, dar este posibil şi, dacă va avea loc, va avea impact asupra României: de la refugiaţi la export de război. Bulgaria a fost atinsă de un atentat terorist la Burgas, un imam a declarat că România este pământ islamic, sunt tot felul de elucubraţii pe piaţa ştirilor, dar şi semnale care ridică o serie de semne de întrebare şi trebuie să fim pregătiţi pentru eventualităţi diverse. Lumea de azi nu este o lume în care să dormi fără griji.
Directorul general al FMI a remarcat recent că datoriile publice acumulate de ţările dezvoltate se apropie de nivelul de dinaintea celui de-al doilea război mondial. E o presiune suplimentară asupra rearanjamentelor geopolitice?
M.E.I.: În primul rând, trebuie spus că trăim o perioadă de incertitudini sistemice, fiindcă au loc schimbări de anvergură în ierarhia sistemică: nu numai că Brazilia a luat locul Marii Britanii şi a trecut pe locul şase în topul global, dar China a trecut pe locul doi, depăşind Japonia, apropiindu-se vertiginos de locul prim. Această ultimă inversare s-a văzut imediat, iar vocea Chinei a devenit mai puternică, inclusiv luna trecută în cazul Insulelor Senkaku, nelocuite şi administrate de Tokyo, dar revendicate de către Beijing. Trăim deci o perioadă de schimbări sistemice, dar şi de transformări geopolitice. China a devenit a doua putere globală din punct de vedere economic, din acest motiv Statele Unite şi-au focusat, la rândul lor, interesul spre Asia – mult comentatul nou „pivot” anunţat de Obama -, unde motorul global va fi principal în istoria secolului 21. În al doilea rând, pe fondul acestor incertitudini se caută similitudini sau apropieri cu ceea ce s-a întâmplat înainte de cel de-al doilea război mondial, pentru a face predicţii plauzibile.
Datoriile publice ale statelor ar putea fi deci o cauză în plus pentru izbucnirea unui război?
M.E.I.: Este o metodă greşită din punctul meu de vedere, pentru că fiecare conflict generalizat, fie că este vorba despre primul sau despre al doilea război mondial, are propriile cauze specifice şi scântei care au declanşat lucrurile. Nu vom găsi repetiţii aidoma. În ceea ce priveşte datoriile publice, dau un singur exemplu: Japonia are datoria publică absolut impresionantă, de aproape trei ori produsul ei intern brut, iar în medie datoria publică a statelor din UE, în ansamblu, este 120 la sută. Ar rezulta că UE nu se află în criză şi tumult, ceea ce nu este adevărat. Deci comparaţiile nu se pot face în acest fel. Ceea ce este însă posibil pe fondul incertitudinilor şi al crizei economice este că un război între marile puteri nu este în afara sferei posibilului.
Este deci posibil un război generalizat?
M.E.I.: Da.
Un nou război mondial?
M.E.I.: Posibil, dar nu probabil. Acum un an credeam în această probabilitate, prin comparaţie cu ce s-a mai întâmplat istoric în astfel de împrejurări de schimbare în ierarhia sistemică. Anume, acum un an prevalau predicţiile şi opiniile sceptice referitoare la rolul global al SUA, aflate în retragere din Europa şi alte părţi. Prevala tabara declinistă în rândurile analiştilor. Or, azi observăm o inversare de trend, evident că SUA nu au abandonat leadership-ul global, îl reafirmă, îşi calibrează doar răspunsurile în mod adecvat la challenge-uri prin mari strategii potrivite. Sistemul internaţional este condus ferm, desigur prin multilateralism, mai mult decât unilateralism. Teoretic, există toate condiţiile declanşării unui nou război, dar practic interdependenţa din zilele noastre face ca orice mare putere care s-ar simţi împinsă la un astfel de act să nu meargă până la capăt. Alte mari puteri vor acţiona corectiv, mai ales SUA. Numai că în istorie se mai întâmplă şi lucruri neprevăzute.
Vorbeaţi mai devreme despre faptul că în 2014 este programat un referendum pentru independenţa Scoţiei. În Spania, la alegerile regionale de duminica trecută, partidul independenţilor basci, în care mulţi activişti provin din aripa politică a organizaţiei teroriste şi separatiste ETA, se află acum pe primul loc în Parlamentul local, premierul Cataloniei a anunţat că va face un referendum pentru independenţa regiunii, în nordul Italiei, în Padania există această discuţie mai demult. Credeţi că aceste fragmentări vor putea fi puse în operă sub umbrela UE?
M.E.I.: UE are în gena ei organizaţională această încurajare a diversităţii şi sprijină principiul regionalizării, numai că în reglementările UE există regula consensului, ceea ce înseamnă că o Scoţie independentă va trebui să aibă şi votul Angliei pentru a intra în UE, la fel şi o Catalonie independentă şi o Ţara Bascilor independentă vor trebui să aibă agrementul Madridului pentru a rămâne în UE. Ceea ce este foarte puţin probabil. Iar în cazul lărgirii lucrurile se complică foarte mult, dincolo de aşa-numita „oboseală” în ansamblul procesului.
Aceste regiuni desprinse de statele lor nu vor putea rămâne automat în UE?
M.E.I.: Nu, iar singure, probabil, nu pot rezista. Mai ales că, în cazurile pomenite, nu există o majoritate doritoare de independenţă sau care este fluctuantă. Se constată că majorităţile din aceste regiuni care aspiră spre independenţă – în Scoţia, Catalonia, Ţara Bascilor – nu sunt totuşi pentru independenţă, în Flandra belgiană ar prefera, de pildă, mai degrabă o confederaţie, adică redefinirea relaţiilor cu centrul. Pe de altă parte, Europa nu a uitat că în trecut lucruri precum cele care se desfăşoară acum în exemplele menţionate au dus la război. Aici actorii raţionali vor găsi, probabil, calea de a-şi calibra revendicările în aşa fel încât lucrurile să se desfăşoare paşnic, prin negocieri, fără să rezulte o amplificare nedorită a numărului de state. UE ar deveni foarte greu, dacă nu imposibil de gestionat.
E posibil ca această tendinţă de fragmentare din UE să ajungă şi în România, iar la un moment dat Transilvania să emită, la rândul ei, pretenţii de autonomie?
M.E.I.: În România lucrurile sunt şi mai complicate, deoarece avem aici nu doar o minoritate care solicită autonomie pe criterii etnice, ci pentru că implică şi un actor extern, Ungaria. Din această perspectivă, cred că cei care au astfel de aspiraţii trebuie să gândească bine paşii pe care îi fac, în aşa fel încât să nu redeschidă un dosar conflictual care ar fi dăunător nu doar ambelor părţi, ci şi securităţii şi stabilităţii europene.
Să nu fie uitată de actorii responsabili istoria secolului XX în ce priveşte acest dosar.
