Lino Ventura si Jean Gabin intr-unul singur, care vorbesc romaneste, dincolo de epoci, de ideologii si de calitatea filmelor, dincolo de mode si indiferenti la avangarda, asta a fost Gheorghe Dinica. Exista mari actori romani, unii de film si altii de cinema si de televiziune, altii si de una, si de alta. Poate cei mai mari sunt Grigore Birlic si Toma Caragiu. Dintre cei care pana miercuri, 10 noiembrie, mai erau in viata, va spun de ce il prefer pe Gheorghe Dinica. In primul rand, pentru ca a fost un mare actor de film, iar filmele sunt mai populare decat teatrul. Dar nu e vorba despre orice fel de filme, ci de filme populare si ele. stiu, nu vorbesc ca un critic de film. Nu. Dinica n-a jucat in "Reconstituirea", dar a jucat intr-o multime de filme de gen, dintre care cele ale lui Sergiu Nicolaescu despre legionari raman cele mai populare. Gheorghe Dinica este acel actor care a salvat filme proaste si care a facut mai bune filmele bune.
Naturaletea cu care-si transmitea detasarea, lehamitea, directetea si duritatea au facut ca toate personajele lui sa ramana valabile, chiar daca regia era proasta. Cu actori ca el, ca stefan Iordache si ca Marcel Iures (dar el e dintr-o alta generatie), filmul romanesc avea o sansa la constituirea in cultura populara. A avut, pe vremea comunismului, si a fructificat-o, cu toate compromisurile ideologice de rigoare. Dar "Un comisar acuza" sau "Revansa" n-ar fi ajuns niciodata sa fie vandute pe DVD in zilele noastre daca n-ar fi existat Gheorghe Dinica. Alti actori, Birlic sau Marin Moraru, infinit de subtili in mimica si voce, n-au alura si dinamica de film de actiune (numai Toma Caragiu stapanea la fel de bine cele doua registre). Dinica a fost un mare actor de film de tip hollywoodian datorita unei soliditati expresive si a unei viteze de reactie pe care, combinate, actorii romani n-au fost invatati sa si le descopere sau cultive.
Alt mare actor, Victor Rebengiuc – mare actor de teatru in primul rand –, nu-mi ispira aceeasi simpatie din cauza rolului pe care si l-a asumat in viata politica. Dinica n-a facut din lumea filmului o societate cu etaje. Asta admir la el in primul rand. Dinica n-a fost anticomunist dupa 1989, nici inainte, dar nici comunist. Asemenea artistilor populari care performeaza de dragul artei si care stiu foarte bine ce pot face si o fac cu placere, Dinica nu si-a ales politic sau ideologic locul in care a interpretat. A trecut peste lume, la fel ca alti artisti populari (ma gandesc acum fix la Gica Petrescu), fara obsesia unei morale publice de urmarit si de impus. Datoria lui era sa joace bine. Nu a filmat pentru facaturi ceausiste nu din scrupul moral, ci pentru ca acolo n-ar fi putut sa joace bine.
N-a recitat poeme pe stadion cu chipul intors catre Ceausescu aflat la tribuna oficiala (asa cum o tin minte pe Adela Marculescu, imi pare rau…) pentru ca nu le-ar fi putut recita bine. Ar fi interpretat prost rolul asta si n-a facut-o. Acum, era prea batran pentru a salva telenovelele, ca Gheorghe Visu si Carmen Tanase, unde teatrul concureaza filmul, pentru ca intr-o telenovela se elimina putin din ce se filmeaza, iar umorul de limbaj, mimica sunt singurele care pot salva ceva dintr-o peltea plicticoasa. Dar actorul Gheorghe Dinica ramane mare nu numai pentru ca era talentat, ci pentru ca nu-mi dadea senzatia ca i-ar parea vreodata rau de vreun moment al existentei sale publice. Ca un tata al tuturor, fara copiii lui.
