Oare cine este de vină? Să vii repatriat la Cluj, iar după cinci ani să pleci înapoi în Toronto. A venit cu patru containere încărcate cu lucruri şi amintiri. Şi-a cumpărat casă, maşină, loc de veci în Cluj. Oraşul în care s-a născut, s-a format, şi-a însuşit educaţia până la nivel universitar. La şcoală a fost între cei mai buni. Canada i-a recunoscut clasa profesională şi a trăit foarte bine. Acasă, la Cluj, îşi vorbeşte limba, şi-a trăit cei mai frumoşi ani din viaţă, tinereţea.
Clujul este oraşul pe care l-a lăsat în 1984 din lipsă de speranţă şi a imposibilităţii de a mai inspira acel miros spurcat de comunism. Era un comunism brutal, viclean, cinic, comunism de tip balcanic. După cinci ani retrăiţi în Cluj s-a întors în Toronto. Este povestea unui clujean, coleg de generaţie, prieten, ne cunoaştem de copii, foarte bun profesional. Îmi amintesc ca ieri. A plecat definitiv în Canada, înaintea mea cu doi ani. Eu am plecat în SUA, ca refugiat politic, cu viza I-94, pe data de 15 decembrie, 1986, ţinându-mi fetiţa în stânga şi o valiză în mâna dreaptă. Este imaginea generaţiei mele, cei care am avut atunci curajul să ne aruncăm în necunoscut. Atunci şi acum plecarea are un gust amar. Ne-am lăsat casele, părinţii, familia, neamurile, avutul material, o istorie personală, o istorie profesională.
Am plecat fără a avea speranţa că ne vom mai vedea familia, Clujul, Transilvania. Eu m-am întors definitiv acasă la Cluj după 24 de ani. Nu-mi pare rău. Da, îmi este dor de America. O revăd anual sau cînd îmi este dor. Am carnet de conducere emis în SUA. Îi cunosc istoria, geografia, valorile. America m-a primit ca pe unul de-al ei. Aş pleca din nou dacă Clujul meu ar ajunge sub conducere comunistă sau nazistă. Ce pot să spun despre clujeanul meu din Toronto? Am stat de vorbă cu el. Mi-a spus că îi este imposibil să mai iasă pe Petru Groza (azi b-dul Eroilor) din cauza oamenilor. Feţele lor au culoare negricioasă şi exprimă sălbăticie. Îmbrăcămintea lor este gri. Centrul este plin de rromi şi de cerşetori.
Majoritatea fumează, bea, scuipă pe stradă. Vorbesc gălăgios la celular, în autobuze, troleibuze, tramvaie, pe stradă, în magazine. Nimeni nu le spune cât de mult deranjează. În Canada sunt legi care interzic aceste fapte. Îmi spune că este şocat de această „libertate” de tip anarhic, populară. Este o lume scăpată de sub control. Îi este frică să iasă cu maşina pentru că este claxonat din senin şi asta îl înebuneşte. Peste tot întâlneşte şefi care erau şi pe vremea lui. Cadre didactice, toţi cu doctorat, toţi mediocri. Tineri ignoranţi vorbind o limbă românească murdară, imposibil de înţeles. Toţi afişează ostentativ aerul că pot face orice, că oraşul Cluj le aparţine. Ceea ce, după el, este total fals. Clujul nu le aparţine. Nu le va aparţine niciodată. Îmi vine să plâng văzându-l plecând din Clujul nostru, lăsând în urmă istoria întregii noastre generaţii. Cineva este totuşi de vină. Cineva trebuie să plătească.
