Dintr-o anumita perspectiva, criza financiara de la care s-a contaminat economia Romaniei seamana cu ceea ce s-a petrecut in 1997 in Asia. Doar dimensiunile mai mici ale economiei noastre ne-au facut sa ignoram semnalele care se manifestau insa si in tarile din regiune. Investitorii au capatat o aversiune fata de riscul plasamentelor in piata noastra de capital mult inainte ca agentia de evaluare financiara Standard&Poor’s sa ne coboare ratingul sub nivelul investitional. Imensul nostru apetit pentru importuri, explicabil prin raportul aiuristic intre pretul mare si calitatea proasta a multor produse romanesti, inclusiv turistice, a dus la adancirea deficitului de cont curent. De fapt, a creat datorie pura atat in buzunarele romanilor, care au consumat pe credit, cat si in conturile firmelor importatoare, care au imprumutat bani pe termen scurt. Cand criza s-a apropiat, a devenit clar ca aceste datorii vor apasa pe umerii bancii centrale.
Fiind in general vorba de imprumuturi in valuta, o simpla socoteala iti demonstra ca nu exista acoperire prin cuferele bancii centrale, ceea ce ar fi putut prabusi leul dincolo de orice imaginatie. Consecintele asupra populatiei ar fi fost devastatoare. O moneda fragilizata de o economie vulnerabila, nerestructurata si incapabila sa tina ritmul tehnologiilor inalte, este incapabila sa sustina plata unei cantitati mari de datorii in valuta. Spre deosebire de criza asiatica, nu mai exista la ora actuala nici un debuseu sigur pentru exporturile noastre, daca excludem cererea temporara de Loganuri din Germania. Deci, dupa o perioada de boom economic, sustinut de fluxuri de capital strain puternice, care a imbogatit oamenii de afaceri si a creat o embrionara clasa de mijloc, apare recesiunea. Infuzia de capital strain nu a urcat doar valoarea afacerilor, ci si pe aceea a locuintelor si a terenurilor. Acum, toate acestea se devalorizeaza pur psihologic, deoarece tranzactiile efective sunt infime si nu pot da indicatii clare despre vreun pret al pietei.
Deci Romania se indreapta catre o recesiune care are forta de a parjoli tot: afaceri, conturi, preturi, incredere. Gestul Romaniei de a apela la banii FMI inainte de a intra in incapacitate de plata, pentru ca nu exista indicii care sa arate cum ar fi evitat asta, este o premiera mondiala, cred. S-au mai dus unii si altii pe la Banca Mondiala sa caute bani pentru proiecte, dar nu la Fond. Tot in premiera, Fondul nu pune piciorul in prag cu incapatanarea sa obisnuita. Asta se datoreaza insa si faptului ca banii astia vor ajuta toti investitorii straini din Romania, nu doar bancile, care, se pare, sunt rugate sa nu inchida pungile cu bani. Romania rezolva prin acest complicat imprumut atat problema cetatenilor ei, pe care nu-i poate lasa cu un leu prabusit, cat si pe aceea a investitorilor, care au tot dreptul sa-si repatrieze profiturile sau sa-si lichideze afacerile si sa-si transfere banii in tara lor.
Firesc este sa le dai posibilitatea cetatenilor straini care au depozite la tine in tara sa-si transfere banii daca au nevoie. Asta este economia de piata. Eu cred ca tratamentul absolut elegant in cazul acordului se datoreaza atat unui joc economic si politic abil, impecabil purtat de autoritati, cat si faptului ca Romania a evitat sa ajunga in situatia de a tine in captivitate profiturile companiilor straine. Marele castigator al acordului este leul, care risca fie sa se prabuseasca in gol, tarandu-ne pe toti, fie sa-si piarda identitatea, dupa modelul sugerat de bulgari.
