După ce cu nici o lună în urmă preşedintele sirian era numit de Hillary Clinton un „reformator”, acesta pare să fi renunţat la orice asemenea pretenţie, decizând să îşi păstreze puterea cu orice preţ – chiar şi cel al câtorva sute de vieţi.
Luni dimineaţă, în jurul orei 4:30, străzile orăşelului Dara’a erau aproape pustii – câţiva trecători se grăbeau înspre moscheile din care răsunase deja chemarea la slujbă a muezinului. Apoi, un uruit rău-prevestitor a început să se împrăştie pe străzi: zgomot de motoare şi de şenile scrâşnind pe asfaltul rece. După patru săptămâni de proteste anti-guvernamentale în Dara’a, guvernul sirian decisese să recurgă la o metodă mai simplă – şi mai plauzibilă – decât promisiuni incerte de reforme: violenţa.
Astfel, în cursul acelei dimineţi, unităţi ale armatei au împuşcat pe oricine se aventura pe stradă. Alte unităţi au mers din casă în casă, arestând dizidenţii şi participanţii la demonstraţii. la sfârşitul zilei, omorând cel puţin 25 de persoane. Cum însă accesul în – şi din – oraş este blocat de militari, această cifră nu poate fi verificată.
Vestul condamnă cu jumătate de gură
Reacţia Europei şi a Statelor Unite la excesul de violenţă din Siria (unde în ultimele săptămâni au murit peste 300 de oameni, mulţi dintre ei masacraţi la sfârşitul săptămânii trecute de către lunetişti ai armatei) a fost asemănătoare cu reacţia iniţială la evenimentele din Tunisia şi Egipt: o tăcere jenată, întreruptă de admonestări moderate. După ce elitele conducătoare din democraţiile vestice l-au susţinut pe Assad, declarându-l în nenumărate rânduri un garant de stabilitate (ignorând, desigur, asasinatele politice comise la ordinul regimului său în Liban), acum le cade greu să îşi revizuiască poziţia. Cele mai clare cuvinte au venit din partea ministrului de externe al Marii Britanii, William Hague, care a condamnat „violenţele şi crimele comise de forţele de securitate siriene împotriva unei populaţii civile care îşi exprimă opiniile în proteste paşnice. Această represiune violentă trebuie să înceteze”. Semnalele venite de la Washington sunt de asemenea destul de vagi; secretarul de presă al Casei Albe, Jay Carney, a declarat luni că „cetăţenii sirieni trebuie să decidă cine le sunt conducătorii”, adăugând că situaţia din Siria nu se aseamănă cu cea din Libia, unde regimul lui Muammar Gaddafi „şi-a atacat cetăţenii cu mijloace militare, promiţând că nu va arăta nici o milă faţă de locuitorii oraşelor rebele”. De asemenea, a adăugat Carney, arătând poate adevăratul motiv al inacţiunii Statelor Unite în cazul Siriei, „în Libia avem suportul Ligii Arabe”.
Vineri, Barack Obama a părut mai combativ, acuzându-l pe Bashar al-Assad că pune „interesele personale înaintea celor ale supuşilor săi, încălcând grav drepturile acestora”.
Poziţia Washingtonului este îngreunată şi de faptul că deja există un număr mare de sancţiuni impuse Siriei, oficialii americani nereuşind să identifice alte măsuri punitive în afara celor deja luate – şi al căror efect a fost oricum destul de limitat. Un oficial al administraţiei Obama este de părere că Assad, care şi-a creat o imagine de lider de tip vestic, deschis şi tolerant, ar putea să renunţe la uzul de forţă „pentru a nu fi aruncat în aceeaşi oală cu dictatori brutali”.
Opţiunile siriene
Spre deosebire de tatăl său şi fostul preşedinte Hafez Assad, lui Bashar al-Assad îi lipseşte talentul diplomatic; de când a preluat puterea, Assad a jucat doar cartea „Israel”, profilându-se – ca mulţi alţi lideri din regiune – drept purtător al stindardului arab în lupta împotriva sionismului. Reformele introduse de el au fost doar de faţadă; analistul Hisham Melhem scria într-un articol din Foreign Policy că acestea au constat din „introducerea computerelor într-o birocraţie osificată”. Protestele împotriva regimului lui Assad sunt susţinute de toate fracţiunile religioase şi etnice din Siria – musulmani, creştini, şiiţi, suniţi, aleviţi – oameni nemulţumiţi de sărăcia în care trăiesc, de corupţia elitelor ţării, şi nu în ultimul rând de lipsa de demnitate; în acelaşi articol, Melhem susţinea că singurele instituţii funcţionale ale statului sunt cele ale represiunii. Rămâne de văzut dacă acestea sunt îndeajuns de bine puse la punct încât să reuşească să stăvilească furia populară.
