Un cuplu celebru de scriitori suedezi, Alexander Ahndoril şi Alexandra Coelho Ahndoril, inspirat de succesul trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson, a decis să scrie o serie de romane poliţiste sub umbrela pseudonimului Lars Kepler, ce avea să declanşeze o „vânătoare” naţională pentru identificarea adevăratului autor.
„Sub hipnoză”, prima parte a seriei „Inspector Joona Linna”, scrisă de Lars Kepler este în curs de traducere în 37 de ţări, iar în Suedia a intrat încă de la apariţie în topul celor mai bune vânzări de carte şi s-a menţinut acolo pe tot parcursul anului 2010. În România, cartea a apărut la Editura Trei.
Ce v-a determinat să scrieţi acest roman? A fost un pariu, o provocare autoimpusă?
Nouă ne plac filmele palpitante şi voiam să vedem dacă e posibil să transferi acel suspans, acea forţă de sugestie într-un roman poliţist, într-o carte. Scopul nostru era să creăm ritmul acela specific filmului, dar mai ales puterea de sugestie, senzaţia de apropiere, de „aici şi acum”, pe care o simte un spectator. Cititorul trebuie să simtă că e acolo, înăuntru, în carte, trebuie să aibă impresia că participă la acţiune, că el însuşi e un personaj care îl ajută pe comisarul nostru să rezolve cazul, să dezvăluie misterul. Trebuie să simtă că e în cameră, dar că, în acelaşi timp, aleargă spre pădure. Trebuie să simtă cu adevărat greutatea unui pistol Glock în mână, pişcătura percutorului şi aceea a reculului care te loveşte parcă în umeri atunci când tragi.
„Nu voiam ca romanele poliţiste să fie comparate cu celelalte cărţi ale noastre”
Faptul că v-aţi ascuns identitatea a fost doar o strategie de marketing menită să incite presa? Care e povestea acestui pseudonim?
Nu, secretomania se explică prin faptul că voiam să rămânem invizibili, anonimi. Amândoi suntem scriitori de mulţi, mulţi ani, scriem romane pe care le semnăm cu numele adevărate şi nu voiam ca romanele poliţiste să fie comparate sau categorizate laolaltă cu celelalte cărţi ale noastre. Voiam ca „Sub hipnoză” să vorbească pentru sine, să se vândă singur, fără altă susţinere.
Când v-aţi hotărât să daţi în vileag că voi sunteţi autorii reali care se ascund sub pseudonimul Lars Kepler? A fost un fel de urmărire generală a adevăratului autor, o vânătoare pe care n-aţi mai putut-o suporta?
Vânătoarea a început atunci când în Suedia toată lumea a început să vorbească despre un interes major din partea publicului internaţional în ceea ce priveşte „Sub hipnoză”. Media a contribuit şi mai mult la jocul acesta de-a descoperitul adevăratei identităţi, aproape fiecare locuitor al ţării era implicat în această poveste, făcea speculaţii, venea cu sugestii sau îşi dădea cu presupusul. Eram în casa noastră de vacanţă de pe coasta de vest când, într-o seară întunecată de august, am văzut lumină de lanterne în grădina din faţa casei. Peste câteva minute cineva a bătut la uşă. Erau doi jurnalişti de la un ziar de seară important (ziare de scandal, de obicei – n.r.), care ne rugau să recunoaştem că noi suntem scriitorii care se ascund în spatele pseudonimului Lars Kepler. A doua zi cei doi au publicat informaţia şi apoi ştirea a apărut în toată presa din Stockholm. A fost imposibil să mai negăm.
Cum aţi ajuns să scrieţi în acest fel, în tandem, în „duet”? E primul vostru roman la „patru” mâini?
Cheia era să creăm un scriitor nou, care putea fi oricine, fie Alexander, fie Alexandra. Nu era nevoie să ne certăm pe stiluri literare dominante pentru că tocmai asta era: era vorba de un scriitor nou, cu un stil nou. Practic, amândoi scriem la calculator, dar stăm foarte aproape unul de celălalt. Facem schimb foarte des, poate şi de douăzeci de ori pe zi, unul începe şi celălalt continuă, facem schimbări, tăiem şi adăugăm. Când cartea e aproape gata, nu ne mai dăm seama cine ce pasaj a scris. Faptul că am reuşit să lucrăm împreună cu adevărat ne-a inspirat şi ne-a amuzat pe amândoi. E prima dată când încercăm această formulă şi, pentru că a mers atât de bine, probabil vom colabora şi la alte cărţi, în afara celor din seria „Joona Linna”.
Cum e să scrii un roman poliţist când eşti scriitor profesionist, cu o carieră de succes în spate? Există reţete, nişte paşi de urmat în mod obligatoriu?
Din câte ştim, nu există nici o reţetă pentru asta, dar e clar că genul respectiv e limitat de nişte reguli specifice. Pe unele le poţi încălca, pe altele, nu. Dar genul acesta presupune şi o grămadă de clişee care trebuie eliminate. Ceea ce distinge romanele poliţiste de celelalte genurile că, de obicei, ele tratează o intrigă destul de transparentă. La baza lor stă o poveste palpitantă, cu mistere care trebuie şi care sunt, până la urmă, dezlegate. Pare simplu, dar, de fapt, nu e. Componenta lingvistică nu trebuie să abată atenţia de la povestire – într-o creaţie mai literară, pe de altă parte, limbajul poate fi punctul principal de interes.
„Avem o tradiţie destul de veche în a lua în serios genul poliţist”
Puteţi numi măcar trei ingrediente care, în opinia voastră, fac literatura poliţistă scandinavă atât de populară în ultimii ani, peste tot în lume?
Noi avem, de fapt, şi puţină lume ştie acest lucru, o tradiţie destul de veche în a lua în serios genul poliţist. Ţările scandinave, în special Suedia, sunt considerate în restul lumii aproape nişte locuri perfecte, liniştite, calme. E aproape un paradox, şi el cumva explică succesul uluitor din ultima vreme al genului. Dar toată lumea îşi dă seama, desigur, că ceva-ceva există sub suprafaţa aceasta lină. E palpitant să scrii despre lucruri întunecate şi e la fel de palpitant să citeşti de¬spre asta mai ales când nimeni nu bănuieşte nimic rău. Un alt detaliu este faptul că romanele oglindesc perfect acest statut privilegiat, anume egalitatea dintre sexe, ceea ce face ca nimeni să nu se simtă exclus. E mult mai amuzant să citeşti cărţi despre care să poţi discuta cu soţia sau cu prietena, în orice fel de situaţie.
Mi-a plăcut construcţia mozaicată a romanului şi pluriperspectivismul: acelaşi episod narat de eroi diferiţi, din unghiuri diferite. Vi s-a părut că romanele poliţiste anterioare erau prea simple şi că cititorul trebuie provocat inclusiv în acest fel?
Fiind scriitori cu experienţă, cunoaştem tot felul de tehnici narative pe care unii poate nu le cunosc. Şi, inevitabil, le-am aplicat şi aici, fără să exagerăm sau să complicăm intriga inutil. Nu ştim dacă asta ne face neapărat mai buni, dar ne bucurăm c-ai observat detaliul respectiv şi că ţi-a plăcut.
De unde v-a venit ideea cărţii: un hipnotizator implicat în rezolvarea unei crime? Mi s-a părut că şi documentarea a fost destul de serioasă…
Într-adevăr, am făcut enorm de mult research în ceea ce priveşte munca de poliţist, tehnici criminalistice, medicină legală, şi aşa mai departe. A fost o muncă uriaşă, dar cred că a meritat. Dar despre hipnoză cunoşteam deja destul de multe detalii practice, având în vedere că fratele mai mare al lui Alexander lucrează ca hipnotizator.
Când scrii un astfel de roman îi vezi de la început defectele, limitele care sunt specifice genului?
Amândurora ne plac romanele poliţiste, dar referinţele noastre adevărate, sursele noastre de inspiraţie sunt, în acest caz, mai ales filmele. Am vrut să scriem o carte care să aibă această calitate filmică, care să se poată compara cu un thriller palpitant. Sperăm că am şi reuşit acest lucru.
Despre „Sub hipnoză”
În toiul unei nopţi teribile de decembrie, psihiatrul Erik Maria Bark este trezit brusc de un telefon primit de la spitalul din Stockholm. Detectivul Joona Linna îi solicită urgent ajutorul în vederea tratării unui pacient aflat în stare de inconştienţă, după o traumă severă. Dacă Erik reuşeşte să comunice prin hipnoză cu băiatul inconştient, poliţia ar putea afla răspunsul la întrebarea cine i-a ucis în mod brutal părinţii şi sora mai mică.
Au trecut însă 10 ani de când Erik nu a mai practicat hipnoza. De când şi-a propus să nu o mai facă.
Amintiri dureroase din perioada aceea îl copleşesc şi-l determină să refuze să sprijine poliţia. Când, într-un final, Erik acceptă totuşi să se implice, se dezlănţuie un şuvoi ameţitor de întâmplări neprevăzute.
