Homosexualitatea a fost interzisă în România, în anul 1937, sub regimul autoritarist al lui Carol al II-lea. Odată cu venirea la putere a comunismului legile s-au înăsprit iar articolul 200, care pedepsea cu închisoarea actele homosexuale, a fost păstrat încă şase ani după căderea lui Ceauşescu. Asta până când prea mai mulţi membrii ai comunitaţii gay au fost abuzaţi şi – sub presiunea Consiliului Europei şi a societăţii civile – articolul a fost modificat în 1996 şi ulterior anulat în 2001.
Tot de atunci au început şi Marşurile pentru normalitate organizate de Noua Dreaptă ca răspuns la paradele gay. Ultimul de acest gen a avut loc în Bucureşti pe 4 iunie. În timp ce homosexualii nu se sfiesc să recunoască în faţa lumii întregi faptul ca sunt diferiţi, cei împotriva lor îi consideră anormali. Mai mult de atât ei se consideră o majoritate discriminată susţinând că homosexualitatea nu ar trebui să fie acceptată din punct de vedere moral. Cei de la Noua Dreaptă spun pe blogul oficial că „România se consideră un stat democrat dar prin faptul că permite promovarea homosexualităţii în public discriminează marea majoritate a cetăţenilor care sunt creştini”. Nici Biserica nu este de acord cu comunitatea LGBT raspândind ideea că homosexualii vor ajunge în iad.
Organizaţia Accept, care susţine comunitatea LGBT, susţine însă că nu se poate vorbi despre democraţie într-o ţară care incriminează orientarea homosexuală. Pe 17 iunie ONU a publicat un raport în care îşi exprimă îngrijorarea faţă de această problemă globală: discriminarea survenită în urma orientării sexuale.
Organizaţia Naţiunilor Unite apără oficial comunitatea LGBT şi consideră discriminarea acesteia o problemă globală. Printre statele susţinătoare se numără SUA, UE, Brazilia şi alte ţări din America Latină. Împotrivă sunt în principal statele estice începând cu Rusia, Polonia, Belarus şi continuând cu statele din Orient unde religia interzice total orientarea homosexuală.
Conform unui studiu elaborat de căre asociaţia Accept în colaborare cu Institutul pentru Politici Publice (IPP) din Bucureşti desfăşurat în perioada martie-aprilie 2007 „Indirect, aproape trei sferturi dintre parlamentari nu cred că o persoană ar trebui să fie discriminată la locul de muncă datorită orientării sale sexuale. Tendinţe nediscriminatorii faţă de persoane cu o orientare sexuală diferită de a majorităţii sunt în mai mare masură exprimate de parlamentarii de gen feminin şi de parlamentarii mai tineri.
Reprezentanţii Partidului România Mare sunt singurii în rândul cărora domină o idee discriminatorie faţă de minorităţile sexuale. În proporţie de 75%, aceştia nu ar accepta ideea unui Ministru al Educaţiei homosexual.”
Printre politicienii care suportă cu tărie această mişcare, considerată anormală de cei de la Noua Dreaptă, se află şi Mona Muscă, care a proclamat pentru abrograrea art. 200 şi se află in continuare alături de asociaţia Accept.
Homosexualitatea nu este o boală, după cum a declarat Asociaţia Americană de Psihiatrie. Nici măcar nu se poate spune cu certitudine că homosexualitatea este condiţionată genetic sau că este ereditară. Personalitatea, moştenirea biologică, factorii de dezvoltare şi relaţiile dintre persoane influenţează homosexualitatea.
Dar mereu se va găsi cineva care să fie împotriva comunităţii LGBT. Există oameni care personal nu sunt deranjaţi de aceste manifestări publice ale homosexualilor dar cu toate astea nu şi-ar dori ca atunci când îşi scot copiii la plimbare aceştia să le iasă în cale.
Poate că din punct de vedere legal lucrurile se vor schimba curând şi în cele 76 de state care încă interzic relaţiile consensuale între persoanele de acelaşi sex dar mentalitatea şi principiile oamenilor nu pot fi modelate atât de uşor.
