Pledoaria disperata a Israelului ca lumea sa actioneze pentru a stopa ceea ce serviciile sale secrete denumesc "galopul Iranului spre bomba nucleara" nu a declansat reactia pozitiva pe care Israelul o scontase. Dupa ce regimul de sanctiuni impus de ONU s-a dovedit total ineficient, iar diplomatia internationala este aparent inutila in incercarea de a preveni ca Iranul sa stapaneasca tehnologia de imbogatire a uraniului, Israelul se vede acum in corzi. Situatia, care ar fi trebuit sa fie subiectul unui efort major de mediere la scara internationala, se deterioreaza in directia unui apocaliptic moment al adevarului dintre Israel si Iran.
Avem de-a face cu o anomalie, pentru ca – lasand la o parte retorica josnic antisemita a presedintelui iranian Mahmoud Ahmadinejad – implicatiile puterii in ascensiune a Iranului nu se limiteaza nici pe departe la statul evreu. Ele afecteaza intreaga lume araba, in special statele vulnerabile din zona Golfului, dar chiar Afganistanul si Pakistanul. SUA – ca mare putere in Orientul Mijlociu – si Europa au de asemenea un interes sa opreasca proliferarea nucleara, care ameninta acum regiunea. Un Iran nuclear ar deschide calea unei curse necontrolate pentru bomba atomica in toata zona.
Esecul sistemului international in rezolvarea eficienta a problemei nucleare in Orientul Mijlociu este in mare parte cauzat de diviziunea dintre Rusia si SUA; diviziune la care o strategie americana gresit orientata a contribuit din plin. Rusia nu-si poate dori un Iran nuclear. Dar in incercarea de a contracara ceea ce percepe ca fiind o politica americana ostila si de a obtine conditii mai acceptabile in relatie cu arhitectura occidentala de securitate, Rusia refuza sa se alature primatului american in eforturile internationale de curmare a ambitiilor nucleare ale Iranului.
Rusia detine cheia nu doar catre izolarea diplomatica a Iranului, ci, avand in vedere promisiunile de transfer de tehnologie militara, inclusiv catre capacitatea guvernului iranian de a-si proteja instalatiile nucleare. In octombrie 2007, Vladimir Putin devenea primul lider rus care vizita Iranul dupa Leonid Brejnev; in delegatia lui se aflau nu mai putin de cinci lideri ai statelor de la Marea Caspica. De atunci Putin a cautat permanent sa arate cat de falimentara este politica americana de izolare a Iranului. Probabil ca Rusia poate imblanzi regimul iranian, insa va face acest lucru doar in schimbul respectului american pentru interesele Moscovei in fostele republici sovietice si, posibil, in schimbul unei revizuiri a acordurilor strategice post-Razboi Rece.
Dar, chiar si abandonat de Rusia, e putin probabil ca Teheranul sa renunte la ambitiile sale nucleare pana cand nu-si va fi rezolvat problemele regionale. Aceste ambitii reflecta un larg consens national, rezultat al unui sentiment adanc inradacinat de vulnerabilitate si tradare. Iranienii isi aduc aminte cum comunitatea internationala a ramas indiferenta atunci cand Saddam Hussein i-a atacat cu arme chimice in anii ‘80. Nici prezenta formidabilei forte americane in Irak nu e de natura sa-i linisteasca. Iranul crede ca este victima unui dublu standard international prin acceptarea statutului de putere nucleara in cazul Pakistanului si al Indiei, ca sa nu mai vorbim de cel al Israelului – o senzatie care alimenteaza sentimentul de discriminare si hotararea cu care isi urmareste ambitiile.
Aratand cat de inadecvat este Tratatul de neproliferare nucleara, Iranul, o tara semnatara, a semnalizat catre Tel Aviv ca ordinea regionala nu mai poate fi bazata pe monopolul nuclear al Israelului, care nu este membru al Tratatului. Solutia consta de aceea nu doar in a obliga state membre ale Tratatului precum Iran sau Siria sa-si respecte obligatiile, ci si in crearea unei arhitecturi mai largi de securitate si cooperare in Orientul Mijlociu. Dar este cat se poate de improbabil ca arabii sa accepte un asemenea sistem atat timp cat Israelul refuza sa discute despre propriile capacitati nucleare.
Orice arhitectura regionala de securitate va trebui sa se bazeze pe un Orient Mijlociu liber de toate armele de distrugere in masa, inclusiv nucleare, chimice si biologice. Orientul Mijlociu ramane cu rusinoasa pata distinctiva de a fi singura regiune in lume in care astfel de arme s-au folosit dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial.
Statele arabe au dezvoltat arme chimice si biologice si le-au utilizat – pana in prezent nu impotriva Israelului, ci impotriva altor state din regiune. Irakul le-a folosit impotriva Iranului, Egiptul in anii ‘70 in razboiul impotriva Yemenului, iar tot Irakul impotriva kurzilor de pe propriul teritoriu. In 1993, Israelul a semnat Tratatul international de interzicere a armelor chimice, dar
nu l-a ratificat pentru ca statele arabe au refuzat sa se conformeze atat timp cat Israelul pastreaza avantajul nuclear.
Comunitatea internationala trebuie sa admita ca securitatea in Orientul Mijlociu nu este o simpla ecuatie lineara ce opune Israelul si lumea araba. Proliferarea armelor nucleare intr-o regiune care a mai considerat potrivita folosirea armelor de distrugere in masa este o amenintare pentru toata lumea.
Este deci necesar un efort concertat al unor puteri externe precum SUA si Rusia. Dar acestea nu ar trebui sa-si blocheze reciproc politicile in regiune, ci sa actioneze in comun pentru a crea o zona libera de arme de distrugere in masa. Un asemenea sistem regional nu poate fi construit intr-un vid politic. O preconditie este din acest motiv existenta unui efort sustinut de sprijinire a solutiilor ce pot duce la o rezolvare a disputelor majore politice din regiune. Ceasul nuclear ticaie.
