Cazul preşedintelui CNSLR‑Frăţia, Marius Petcu, ne aduce aminte că suntem un popor adaptabil. La rele, că la bune mai aşteptăm, ne mai gândim. În socialism sindicatele erau doar un alt nume pentru o filială a partidului unic, aşa-zisa „curea de transmisie”. Dar rolul iniţial al sindicatelor, acela de apărător al drepturilor celor care muncesc nu numai cu braţele, a fost deseori deturnat şi în lumea capitalistă.
Am revăzut de curând un foarte frumos film canadian, Invaziile barbare, unde un tânăr bancher trebuie să mituiască nişte manageri de la un mare spital ca să-i aranjeze tatălui său, bolnav de cancer, o rezervă ca lumea. Manageriţa reacţionează, la vederea „dosarului” cu bani, cu un „nu suntem în lumea a treia”, dar ia banii, adăugând că, totuşi, nu poate să facă nimic fără avizul sindicatului. Sindicaliştii stau într-un birou, arată cam ca Piedone şi au aerul acela agresiv-sigur al tuturor interlopilor de pe lumea asta, inclusiv burţile şi mersul legănat, care, cred unii, dă prestanţă. Când vezi asta nu se poate să nu te gândeşti că, din acest punct de vedere, suntem branşaţi, ne‑am adaptat. După ce am văzut şefi de sindicate patroni în toată regula, şi nu ai unor mici întreprinderi, ci dimpotrivă, după ce am văzut şi vilele luxoase ale unora dintre cei care dau cel mai tare din gură pe la televiziuni, chipurile în apărarea celorlalţi, nu e greu deloc să înţelegem ce-i mână pe ăştia în luptă. Exact ce-i mână în Parlament, guvern, consilii judeţene, locale, pe la preşedinţie etc. pe cei care se prefac politicieni: interesul personal, cel de partid, cel de grup. Or, democraţia pretinde de la aleşii ei şi de la numiţii de către cei aleşi să pună pe planul întâi interesul public. Deci o deturnare de funcţii, roluri, cum doriţi să-i spunem, din start.
Ne adaptăm extrem de repede, fulgerător aş zice chiar, la lumea occidentală, preluăm relele ei. Reţelele de traficanţi de droguri s-au construit la fel de bine, dacă nu mai bine, ca-n ţările libere de mai multă vreme. Iată că şi sindicaliştii-şefi seamănă ca mai multe picături de apă chioară cu aceia ai lor.
Deturnarea scopului unei funcţii, al unor funcţii, este specifică societăţii noastre româneşti. Nu spun că ea nu are loc şi acolo unde ne uităm cu jind încă, în Occidentul altădată „putred”, cum ne-ar fi spus şi unii democraţi de azi acum 25 de ani. Sindicaliştii şi politicienii se îmbogăţesc fără să le pese de gura lumii şi de lege, nesimţirea luând locul purtării normale, corecte, şi urmăririi scopului pentru care au fost create diversele funcţii în societate. O judecătoare beată îi insultă pe poliţiştii care au descoperit-o în starea asta la volan şi nişte colegi, mai funcţionali, dar la fel de tulburi la minte, o absolvă de vină. Astea sunt câteva mici exemple din ultima vreme, dar ele pot fi multiplicate, dacă nu chiar la infinit, în orice caz până la saţietate, şi la niveluri superioare.
Capitaliştii noştri, toţi, parcă s-ar fi născut să confirme celebrul principiu comunist după care proprietatea e un furt. În orice caz, marea lor proprietate asta este. Mulţi dintre ei creaţie a regimului care se intitula comunist, aceştia nu fac decât să-şi justifice în felul nou, capitalist, vechile opţiuni.
Avem, aşadar, de-a face cu o deturnare pe toată linia.
Deturnarea de fonduri se pedepseşte penal, după câte cred că ştiu. Deturnarea de funcţii – nu. Or, cu deturnarea de funcţii se deturnează şi fonduri, şi încă într-un ritm foarte rentabil pentru cei care o practică. Asta nu ştiu cei care fac legile? Ştiu, dar îşi ştiu şi interesele.
Nicolae Prelipceanu este publicist
