În seara zilei de 29 decembrie 1947, vecinii mei au isprăvit cu animalele, au luat şi ei cina şi apoi s-au culcat. Au auzit a doua zi și-n zilele ce au urmat că Regele s-a dus/a fugit/a fost alungat – e drept, Republica Populară Română suna un pic ciudat, dar după un război nu te mai miri din orice. Au văzut că putorile satului, ăia care nu se pricepeau la nimic, umblau acum din casă în casă vorbind despre marele pitic sovietic şi lupta de clasă – şi ăia care n-aveau chef de lucru îi ascultau cu pumnii strânşi, a luptă.
Coşmarul vecinilor mei a durat decenii – niciodată n‑au știut să-mi explice tăcerea bruscă a unor oameni care, după ce luptaseră pentru fie-care brazdă în război, se limitau acum la suduieli printre dinţi când brazdele le erau furate. „Ne-am culcat în capita-lism şi ne-am trezit în comunism. Până să ne dăm seama, mâinile ne erau legate, picioarele grele, gurile sterpe. Eram prea tineri, nu băgam în seamă toate prostiile politicienilor.“ Sunt trecuți de 90 de ani și spun mereu că nouă ne va fi şi mai greu.
2016. Mă sună aproape săptă-mânal un om din Sascut – e fiul bătrânului Mândrişcanu, cel care în anii ’80 l-a denunţat la Haga pe Nicolae Ceauşescu şi i-a trimis 3.500 de lei să-şi ia un bilet de avion şi să se ducă naibii din ţara asta.
Bătrânul a făcut puşcărie din greu, l‑au băgat şi la Socola – acum e la pat, aproape paralizat, e purtat pe brațe și-l aud uneori, prin telefon, cum gâjâie: “Hai, mă, odată, hai măăă!“. Fiul lui Mândrişcanu a purtat toată viaţa cocoaşa tatălui, ultima dată m-a sunat să-mi spună că îi scrie preşedintelui României să-l eutanasieze. „Nu mai putem, gata! N-am dat în cap nimănui, nu suntem criminali, toate astea-s pentru că tata n-a vrut să renunțe la alea două hectare. Am înţeles, nu te puteai pune cu comuniştii, dar să vezi că după revoluţie ajunge primar fiul ăluia de a făcut colectivizarea în sat şi-ţi spune: «Dacă nu te-au omorât comuniştii, las’ că te fac io să mori de foame»… E prea mult, vreau să murim naibii, şi eu, şi bătrânu’.“
Două Românii, acelaşi destin
Când un partid, indiferent de ideologie, ar face orice, absolut orice, pentru putere, eu cred că acel partid ar trebui interzis. Nu pentru lipsa autostrăzilor, școlilor, spitalelor – le-om face până la urmă –, ci pentru că astfel de partide golesc istoria de orice amintiri morale. Pur și simplu, cei care vin sunt văduviți de reperele care fixează o generație, le e refuzat dreptul de a rentabiliza un timp istoric. Luați unul câte unul, suntem deștepții lumii, bubuie medalii pe chepții de aramă; luați ca echipă, nu rămâne piatră pe piatră… Mă întreb dacă Ion Iliescu simte ceva când vede în ziare numele lui Andrei Frumușanu, studentul ucis la mineriada din ’91. Tatăl studentului caută dreptatea de un sfert de secol, povestește în carte cum și-a găsit fiul desfigurat și cum nu încăpea în sicriu, „Andrei era un copil frumos, înalt, bine făcut“ – nimeni nu iese în stradă pentru Andrei.
Generația mea, a decrețeilor, e prea ocupată să se gândească la astea: e inept-fericită, are cont de Facebook și de acolo se bate cu mai-marii lumii.
De-acolo îi bubuim și pe Ponta, și pe Băse, și pe Iohannis, între două poze cu mâțe și trei share-uri cu decalogul lui Chomsky. Între timp, aproape jumătate din tinerii acestei țări cred că Partidul Comunist Român a fost mai bun decât partidele de azi, iar 43% dintre români l-ar vota pe Nicolae Ceaușescu președinte. O să spui că nu ei dau tonul ţării. Se poate – dar ei sunt majoritari şi gureşi. Cu complicitatea lor, marile partide și-au cumpărat sindicate – investiția în furia populară face minuni.
Nu spunea Marx că maturizarea capitalismului şi lupta de clasă a muncitorimii musai să ducă la socialismul ştiinţific? Dictatura proletară nu mai e ca-n pozele cu Vasile Roaită: unii s-au „maturizat“, au privatizat ideologia şi au case pe două străzi; la o adică, să-i vedem pe ăia care-ndrăznesc să nu le voteze pomenile!
Cred că, spre deosebire de ’47, acum există masa critică visată de comuniști; abia acum, după ce o parte bună din ţara asta a murit înfruntând comunismul.
N-a visat niciodată Ceauşescu Nicolae că epoca omului nou e atât de aproape, niciun activist comunist de pe vremuri n-ar fi riscat un pariu – nici măcar Ion Iliescu, de obicei optimist de felul lui. E de ajuns să nu investeşti în educaţia unei generaţii, nu mai mult – şi istoria devine o mahmureală.
Cu prezentul ferfeniţă, ne retragem deci în Bucegi – bere sau munți, nu contează – îmbătați de energiile lui Zamolxe, cel interzis de americani, de masonii de la Bruxelles şi de Soros, las’ că ştim noi.
Descoperim măcar o dată pe lună chipul lui Arsenie Boca într-un cartof, ştim pe de rost cine, când şi de ce vrea să ne transforme în colonie, varză, mânz, viezure, Doamne-ocro-teşte-i-pe-români – între timp, miniștrii care nu și-au plătit impozitele ne dau lecții despre deficitul bugetar, craii cu cinci neveste luptă pentru „familia tradițională“ şi Robespierrii de cartier vor Gardă Națională: suntem prea tineri ca să luăm seama la toate prostiile politi-cienilor, nu-i așa?