În septembrie 2003, la Khartoum, în Sudan, a avut loc un fenomen de masă interesant. Mii de oameni au intrat în panică şi au ieşit în stradă, convinşi că printre ei circulă străini care fac să le dispară penisul cu o strângere de mână.
Una dintre victime a povestit că străinul a intrat în magazinul său de materiale textile şi după o strângere de mână a simţit cum organul virilităţii sale „se topeşte în interiorul corpului”. O altă victimă a declarat că străinul i-a oferit un pieptene care, după ce şi l-a trecut prin păr, a făcut cumva să i se topească penisul. Apoi străinul i-a cerut echivalentul a 3.000 de dolari pentru reversiunea procesului. Zvonul despre acest străin teribil – numit Prietenul Satanei – s-a răspândit fulgerător cu ajutorul telefoanelor mobile şi, în scurtă vreme, zeci de victime ale strângerii de mână care te seacă de virilitate au apărut la spitale, au fost depuse sute de plângeri la poliţie, guvernul a constituit o comisie specială de anchetă şi zeci de persoane au fost arestate, în special străini.
Evenimentele au fost relatate de ziare „respectabile”, precum Al-Quds Al-Arabi, care apare la Londra, iar în presa sudaneză au apărut editoriale ce denunţau un complot sionist mondial pentru a folosi vrăjitori vest-africani în scopul emasculării Sudanului.
Episodul poate părea amuzant, dar nu e. Sudanul are o populaţie cvasianalfabetă şi există acolo o cultură a demonizării „străinului” nonarab care conspiră să deposedeze naţiunea de bărbăţia ei (femeile nu contează), care este atât de puternică, încât a produs genocidul din Darfur.
Şi nici nu este vorba despre o afacere exclusiv africană. Psihoza în masă şi vânătoarea de vrăjitoare se practică periodic şi pe meleaguri considerate mai civilizate. De exemplu, pe paşnicul plai mioritic.
În anii ’90, „Prietenii Satanei” erau străinii, care vroiau fie să cumpere ţara, deposedând-o de „puterea” ei economică, fie s-o sfâşie, smulgându-i „fala” transilvană. Agenţii lor, minoritatea maghiară, opoziţia democratică şi intelectualii „legionari” erau duşmanii care trebuiau pedepsiţi. Şi au fost pedepsiţi la Târgu-Mureş şi de către mineri pe străzile Bucureştiului, în explozii de ură şi violenţă demne de Sudan.
O ţară în care 40% din populaţie cred în deochi şi 48% cred că Soarele se învârte în jurul Pământului, în care liderii politici cred în flăcări violete nu se poate considera ferită de tentaţia nebuniei de masă. Ceva de felul acesta este pe cale să se dezvolte chiar sub ochii noştri. Războiul politic care se poartă fără oprire de trei ani şi frustrarea generată de criza economică sunt pe cale să trezească un monstru iraţional pe lângă care ascensiunea lui C.V. Tudor din 2000 să pară un episod de inocentă uitare colectivă de sine.
Deocamdată este vară şi oamenii sunt în concediu, dar începând de la toamnă vor începe să curgă facturile mărite şi salariile reduse şi nu există în acest moment cineva cu suficientă credibilitate politică care să se aşeze stavilă în faţa unui eventual val de ură şi intoleranţă. Televiziunile mogulizate fac o treabă excelentă în transformarea lui Traian Băsescu – tătarul alogen, nu? – într-un soi de nou „Prieten al Satanei”, vinovat de toate, dar, mai ales, de emasculare naţională. În tabăra cealaltă nu există nimeni care să-şi asume o atitudine raţională politic, în primul rând, din foame nemăsurată de putere. Nici măcar unul dintre liderii opoziţiei nu a venit cu un set de propuneri coerente şi consistente şi nu a arătat minima disponibilitate de a lua parte la un dialog responsabil, ca şi cum a întinde mâna celorlalţi ar însemna că i-ar deposeda cumva de organul virilităţii politice.
Pentru că la noi nu este vorba niciodată despre politici publice, despre soluţii şi despre aplicarea acestora. Este vorba despre „cine i-a mai tras-o cui”, despre „numărat ouăle” şi „ciuruit”, metafore falice pentru o clasă politică lipsită de vigoare.
