Sweeney Todd: Barbierul diabolic din Fleet Street (Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street)
– Productia: SUA, 2007 – Regia: Tim Burton – In distributie: Johnny Depp, Helena Bonham Carter, Alan Rickman – Distribuit de InterComFilm Distribution
Un nou film de Tim Burton e intotdeauna un eveniment. Care trebuie salutat cum se cuvine, in sala de cinema – singurul loc in care somptuos, goticele productii ale acestui enfant terrible al cinematografiei americane pot fi savurate cum se cuvine. E o minune ca, intr-o industrie atat de formatata si axata pe reciclari, un copil mare si zarghit ca Burton primeste bani si, ocazional, binecuvantarea studiourilor ca sa-si puna roadele imaginatiei nebune pe celuloid. Iar faptul ca, in general, filmele sale au succes la public e unul dintre putinele lucruri care justifica speranta intr-un viitor al industriei. Ceea ce face, deplin, si acest Sweeney Todd, musical horror in care valurile de sange rezultate din beregati taiate si cadavre ciopartite se intretaie glorios cu romantismul sumbru al unei povesti de dragoste fara noroc si de razbunare devastatoare. Totul in ritmul muzicii scrise acum aproape 30 de ani si pornind de la un roman din ’73 al lui Christopher Bond, de unul dintre cei mai prolifici si interesanti autori de musical-uri pentru Broadway, Stephen Sondheim. Povestea barbierului care, nedreptatit de un monstruos om al legii, devine un sinistru criminal in serie si ale carui victime ajung materie prima pentru cele mai cautate placinte cu carne din mizera Londra de secol XIX, era insa mai veche – aparand ca un soi de persistenta legenda urbana inca din 1846. A beneficiat de o serie de adaptari cinematografice – prima in 1936, cea mai recenta (si non-muzicala) in The Tale of Sweeney Todd (’98, John Schlesinger), cu Ben Kingsley in rolul titular.
Sa ne intoarcem, insa, la Burton. Povestea asta avea tot potentialul macabru si suficienta tristete, tanjire si neintelesuri cat sa-i vina manusa ultimului mare romantic damnat – in sensul autentic, in care era folosita vocabula initial – al cinema-ului contemporan. Mai avea si un protagonist care sa se potriveasca perfect in galeria (prea) inocentilor protagonisti burtonieni – de la Vincent (’82) cel care se viseaza star horror la Edward Scissorhands (’90) cel candid si indragostit fara noroc, la Ed Wood (’94) ori ametitul Ichabod Crane din Sleepy Hollow (’99). Caci in universul acestui cineast unic, outsider-ul este eroul recurent, iar galceava lui cu lumea "reala", urmata indeobste de refugiul in imaginatie, tema predilecta. Iar de la amintitul Edward Scissorhands, frumosul Johnny Depp i-a devenit lui Burton actor-fetis, incarnarea favorita a ciudatilor irezistibili care ii populeaza lumea. Sweeney Todd e a sasea colaborare dintre cei doi, dupa cele pomenite mai sus si recentele Charlie and the Chocolate Factory si Corpse Bride. si acest film le-a testat limitele amandurora. Lui Depp pentru ca l-a fortat sa cante, iar lui Burton pentru ca l-a facut sa se aventureze din nou, dupa animatele The Nightmare Before Christmas (la care a fost producator si scenarist) si Corpse Bride, in lumea filmelor cantate. De data asta fara ajutorul eternului companion intr-ale soundtrack-urilor Danny Elfman. Vestea buna e ca le-a iesit. Din plin – Sweeney Todd e, clar, unul dintre filmele anului. Dovada, pentru cine ia in serios astfel de lucruri, Globurile de Aur primite pentru cel mai bun film si, respectiv, actor principal intr-un musical/comedie si nominalizarea la Oscar a lui Depp – a treia dupa The Pirates of the Carribean si Finding Neverland, dar (oroare!) prima pentru un rol la Burton. Oscar pe care n-o sa-l ia, cel mai probabil, in ciuda faptului ca, in acest rol este absolut extraordinar. Desi s-ar fi putut lasa lejer pe mana echipei de machiaj si costume care i-au construit un look cel putin spectaculos – de la hainele negre la parul valvoi cu tot cu suvita alba care trimite (pentru cunoscatori) la un vechi rol de savant nebun al lui Humphrey Bogart (The Return of Doctor X) si cearcanele violacee -, el a ales iar sa-si incarneze obsesiv/ damnatul personaj cu o ardoare ce frizeaza nebunia, infuzandu-i fiecare privire si gest cu atata patos si durere incat nu poti sa-ti iei ochii de la el. S-a spus ca succesul filmului depinde, practic, integral de putinta lui Depp de a canta. Unii au carcotit ca nu are cine stie ce voce, dar zau daca are vreo importanta – omul se descurca mai mult decat onorabil, iar interpretarea lui muzicala musteste de aceeasi pasiune cu care s-a abandonat de fiecare data rolurilor abordate. si reuseste sa-i faca fata cu brio chiar lui Alan Rickman (cruntul judecator Turpin care i-a distrus viata) in cele doua duete pe care le au. si oricine isi aminteste formidabilul cover la The Sun Ain’t Gonna Shine Anymore performat de acesta din urma in Truly Madly Deeply, debutul lui Anthony Minghella, stie ca asta e mare lucru. Cel putin la fel de buna e muza si iubita lui Burton din ultimii ani, Helena Bonham Carter, care face din partenera de crime a lui Sweeney, indragostita fara speranta – placintareasa Mrs. Lovett, o prezenta tragica si magnetica.
Fiind vorba de un film semnat Tim Burton, e clar ca in meniu figureaza o portie sanatoasa de orori. Concretizate aici in multele gaturi precis spintecate in ritmul muzicii lui Sondheim, deopotriva amenintatoare si extrem de fredonabila; dar si in atmosfera sumbra, subliniata deopotriva de decorurile jegos-gotic-impunatoare semnate de maestrul Dante Ferretti si Francesca Lo Schiavo si de imaginea funesta, amintind dagherotipurile prafuite de epoca, ale lui Dariusz Wolski (The Crow, Dark City).
Toate acestea sunt, insa, finalmente detalii – e trist si inutil sa incerci sa povestesti ori sa descrii un film de Tim Burton… Ar mai trebui spus doar ca, asemenea tuturor realizarilor sale, dincolo de baia de sange si contrastele intre intunecimi abisale si mici pete de lumina ori caldura, Sweeney Todd e fundamental o poveste de dragoste. Tragica, osandita, neimpartasita din pricina unor obsesii mai puternice si atotmortifiante, dar nu mai putin induiosatoare prin asta.
