Cine s-ar fi asteptat in urma cu circa doua decenii ca profetia ganditorului american Francis Fukuyama referitoare la "sfarsitul istoriei" – preluata, de altfel, din Hegel, via Alexandre Kojève – sa se dovedeasca valabila printr-o confirmare deloc triumfalista, asa cum este actuala criza economica? Lumea se astepta la o locuire a pamantului lipsita de griji, fara conflicte majore, la o dominatie a liberalismului care infransese, in principiu, comunismul (desigur, nu si in Cuba sau China)… Cand colo insa, astazi confirmarea vine, dar e tocmai pe dos. Individualismul pare sa primeasca o corectie dinspre comunitarism, cel putin in discursul politic al lui Barack Obama, iar liberalismul suporta azi grefe drastice dinspre interventionismul statal in economie.
Acelasi presedinte american nou-ales, intr-un comunicat de presa adoptat in comun cu fostul lui adversar McCain, se refera, in plus, la zilele pe care tocmai le traversam ca la un moment istoric inaugural, anuntand o noua epoca istorica deci. Suntem, s-ar zice, intr-un scenariu science fiction, unde un mic detaliu aparent nesemnificativ dintr-un trecut indeterminat, poate chiar indiferent, duce la incurcarea borcanelor si reasezarea valorilor. Constati astfel ca vechile delimitari si clasificari nu mai ofera raspunsuri corecte. Democratii si republicanii americani strang randurile si se pozitioneaza de aceeasi parte a baricadei atunci cand vine vorba de amenintari la adresa intregului sistem si, mai ales, a pozitiei proeminente a SUA. Liberalismul si neoliberalismul cedeaza in fata constrangerii evenimentiale, abandonand vechile programe pentru a se regasi in preajma statului, noul tatuc salvator al economiilor in declin si degringolada.
Tot acum, spre a contura o imagine si mai contradictorie, primele care solicita sprijinul statelor, in Europa, sunt mari companii de faima: Nokia, Saint-Gobain si Renault. Ele se pun in fruntea listei a patruzeci si sapte de petitionari si solicita Germaniei, socotita protagonistul de prim ordin al fuziunii europene, sa dea un exemplu vizibil, palpabil, in materie de decizie politica. Ce
s-a decis in formula G20 e bine, minunat, dar cu totul insuficient, zic cei cu jalba, si pe buna dreptate. Ei afirma "nevoia unor masuri precise si care sa mearga mult mai departe" decat s-a preconizat in recentul summit preocupat de soarta economiilor afectate de cutremurul financiar. Este firesc ca marile prezente pe scena productiei de marfuri europene sa traga semnalul de alarma, aratand ca pretentia politicienilor ca ar purta smoking nu ajunge pentru a le acoperi nuditatea.
Mai putin firesc este, poate, sa fie insa primele care se caineaza, intr-un moment cand micii investitori sunt mult mai amenintati cu pulverizarea. Cei mai tari sunt cei mai slabi, ar putea suna o concluzie realista in acest domeniu. Nu este insa clar daca asta vrea sa insemne ca prabusirea vechiului sistem economic inseamna, in primul rand, o criza a transnationalelor, a corporatiilor, a marilor colosi, favorizand mica initiativa, agila si flexibila, adica tocmai ceea ce parea gata sa dispara sub pasul de King Kong ori Godzilla al regilor productiei de pana mai ieri.
Intre timp, Obama si McCain stabilesc noua agenda, asa cum se vede ea din America. Ei vorbesc despre "provocari esentiale cum ar fi criza financiara, crearea unei noi economii energetice si protejarea securitatii noastre nationale". La drept vorbind, cele trei exemplificari au in vedere tot criza, chiar daca o surprind prin caracteristici partiale, caci bolile circulatiei monetare si penuria de combustibili traditionali tin de aceeasi simptomatologie si de aceeasi boala. Unul dintre efectele secundare ale acesteia ar putea deveni securitatea colectiva – si nu numai cea din SUA –, dar cum razboiul ramane numai una dintre manifestarile posibile ale pericolului zonal ori global, chestiunea nu ar trebui expediata in scenarii catastrofice simpliste. Ajunge si instabilitatea prelungita si profunda pe care o viitura economica ravasitoare o poate produce in lungul si in latul societatilor pentru a nu mai avea nevoie de alti factori corozivi.
Dificultatea va fi aceea de a trata manifestarile destramatoare ale situatiei nou-create separat, pe felii, omitand profunda lor interconectare. Scenariile prin care se va prescrie tratamentul optim nu pot nici ele ramane partiale si nici consemnate doar in versiuni unice. Pare ca a sosit vremea pentru ca mult trambitatele nevoi de transdisciplinaritate, de interferente metodologice si de cooperare dincolo de granitele traditionale ale stiintelor sa fie transpuse in fapte concrete, puse sa decanteze abordari adecvate si solutii viabile. Politicienii pot decide o cale sau alta, multimile pot experimenta dureros si rabdator pe pielea proprie, dar momentul pentru a pune mintile luminate la lucru a sosit.
Propun aici o terapie inspirata de procedurile uzitate in campul psihologic: izvorata din mitomania bancherilor, antrenand neincrederea depunatorilor si a sustinatorilor sistemului financiar, propagata in viteza si cu mare impact datorita angoasei pe cale de a se generaliza, criza economica globala in care am intrat necesita leacuri tot de ordinul proiectiilor. Alta raportare la real si la valorile lui circulante, o oniroterapie, eventual, s-ar putea dovedi cea mai adecvata punere in ecuatie.
