Am plecat recent pentru două zile la munte şi în tren mi-am dat seama, cu oroare, că mi-am uitat telefonul acasă. Nu aşteptam nici un mesaj important, dar cred că era prima oară în zece ani că plecam undeva fără telefon şi mă simţeam pierdut şi izolat. Nu doar atât, dar mi‑am dat seama că, şi dacă aş fi mers la o cabină telefonică, presupunând că ele mai există, oricum nu aş fi putut suna pe nimeni, pentru că brusc am descoperit că nu mai ştiu pe deasupra nici un număr de telefon. Nu ştiu nici numărul fratelui meu, nici măcar pe cel al fostei mele neveste. Toate numerele există doar în memoria telefonului, nu însă şi într-a mea. Ajungând acolo, unde am petrecut două zile, am mai descoperit şi că în acel loc nu există internet şi deci că nici măcar e-mailuri nu puteam trimite.
Nu că aş şti multe adrese electronice, dar pe Gmail, unde am un cont gratuit, programul însuşi – pagina de internet – completează adresele dacă ştii primele litere. Am petrecut prima zi într-o stare de agitaţie vecină cu cea a alcoolicilor în sevraj închişi la clinică şi care din primul moment regretă că au acceptat tratamentul. Să fiu privat de telefon şi internet, Dumnezeule!… Dar cum am să aflu repede dacă s-au găsit cutiile negre de la avionul în care a murit guvernul Poloniei? Şi dacă mă caută cineva peste weekend să mă invite la o petrecere, cum am să mă scuz că nu pot merge?
Încet-încet însă, am început să-mi spun că, dacă tot s-a întâmplat aşa, aş putea măcar să profit de izolare. Mi-am amintit de un episod din autobiografia lui Borges, care povestea că a trebuit odată să ia trenul din mers, pentru un voiaj de şapte sau opt ore, şi a descoperit în tren că nu avea nici o carte la el, nici un ziar, nici măcar o hârtie şi creion… aşa încât vreme de şapte ore a trebuit să se holbeze, alternativ, afară, pe geam, şi la un ţăran care şedea vizavi de el şi care tot timpul drumului a stat cu mâinile pe genunchi privind în gol. „Aaah, de ce nu mai putem fi şi noi ca acel ţăran?”, întreba retoric Borges.
Am avut, aşadar, timp să mă gândesc că au trecut ani buni de când n-am mai primit o scrisoare adevărată, scrisă de mână. Până şi urările de aniversare se trimit acum pe e-mail sau prin SMS. Mai rău, s-a ajuns ca lumea să-ţi spună „Hristos a înviat!” prin SMS!… Ca şi cum menirea acelui anunţ nu ar fi să fie făcută cu gura.
Înainte, când lumea încă mai vorbea din stradă vârând fise într-un aparat, telefonul avea un cod şi o etichetă. Astăzi, răcnim mergând singuri, gesticulând fără reţinere şi anunţându‑le celorlalţi trecători toate metehnele noastre, plus agenda şi dezastrele sentimentale.
Oamenii se congratulează reciproc pentru achiziţiile lor tehnologice care le permit să fie accesibili oricând şi oriunde, ca nevasta sau şeful să îi poată găsi în orice moment, încât au uitat că adevărata bogăţie este aceea de a dispune suveran de timp, fără angoasa că va trebui să justifici de ce aveai telefonul închis.
Am redescoperit, aşadar, forţat, dar benefic, că încă mai putem trăi câteva zile fără telefon mobil şi fără internet, dar că – ceea ce e îngrijorător – pentru a reuşi asta avem nevoie de violenţă şi de ajutor din afară, la fel cum au alcoolicii nevoie de sprijin.
