Transformările istorice au loc adesea când te aştepţi cel mai puţin. Politicile de liberalizare lansate de Mihail Gorbaciov sub numele de glasnost şi perestroika în Uniunea Sovietică au apărut într-unul dintre cele mai întunecate momente ale Războiului Rece, când preşedintele american Ronald Reagan insista pe apărarea strategică antirachetă şi cele două forţe se confruntau în conflicte intermediate în Afganistan şi în alte locuri. Deschiderea economică impusă de Deng Xiaoping a urmat invaziei sângeroase – şi eşuate – a Chinei în Vietnam în 1978. Iar ultimul lider al regimului de apartheid din Africa de Sud, F. W. de Klerk, a fost iniţial perceput doar ca un simplu apologet al sistemului – cu greu s-ar fi gândit cineva că el va fi politicianul care să-l elibereze din închisoare pe Nelson Mandela şi să gestioneze împreună cu acesta sfârşitul stăpânirii minorităţii albe.
Acum lumea se întreabă dacă Myanmar s-a angajat într-o tranziţie democratică autentică care să pună capăt statutului de paria al ţării, după şase decenii de dictatură militară. Este Myanmar, la fel ca Africa de Sud sub De Klerk, cu adevărat hotărât să iasă din izolarea autoimpusă timp de jumătate de secol? Şi pot oare Aung San Suu Kyi, eroină şi lider al opoziţiei, şi Thein Sein, noul preşedinte al ţării, să orchestreze împreună o tranziţie politică la fel de inteligent şi paşnic precum au făcut-o Mandela şi De Klerk în Africa de Sud la începutul anilor 1990?
În pofida celor două decenii de izolare şi arest la domiciliu, Suu Kyi are două dintre darurile care i-au permis lui Mandela să ducă la bun sfârşit marea sa misiune: o seninătate liniştitoare şi o totală lipsă de spirit răzbunător. În condiţiile în care autorităţile încearcă o reformă, aceste caracteristici, alături de aptitudinile de negociator şi, cel mai important, enorma autoritate morală vor fi supuse unor teste cumplite.
Altfel decât Mandela în cei 27 de ani de încarcerare, Suu Kyi a mai avut parte de speranţe – năruite ulterior. La mijlocul anilor 1990, apoi în 2002-2003, reconcilierea între Liga Naţională pentru Democraţie (LND) a lui Suu Kyi şi junta militară din Myanmar părea fezabilă. De fiecare dată însă, adepţii liniei dure a regimului au avut câştig de cauză, zădărnicind perspectivele reformei.
Şi totuşi, Suu Kyi, alături de o mare parte a opoziţiei, începe să admită că liberalizarea politică actuală ar putea fi ceva real. Pentru că generalii regimului din Myanmar nu se exprimă aproape deloc în public, e destul de dificil de ghicit de ce au permis alegeri care să-l aducă la putere pe Thein Sein sau de explicat de ce sunt dispuşi să intre în dialog cu opoziţia pe care au suprimat-o atât timp.
Evenimentele recente sugerează o explicaţie: guvernanţii au devenit mai conştienţi de îmbrăţişarea aproape sufocantă a Chinei – un rezultat al izolării internaţionale în care se află Myanmar. Protestele publice împotriva exploatării comerciale a resurselor naturale de către China au devenit atât de răspândite în Myanmar, încât guvernul a decis să oprească lucrările de construcţie ale investitorilor chinezi la imensul baraj Myitsone pe râul Irrawaddy, un proiect dăunător mediului.
Decizia lui Thein Sein de a pune stop operaţiunii reprezintă clar o mutaţie politică importantă. E, de asemenea, un semnal către lumea exterioară că noul guvern din Myanmar ar putea fi mult mai dispus decât oricare dintre predecesorii săi să ţină cont de presiunea publică internă, dar şi de opinia internaţională, fiindcă rezistenţa vehementă împotriva construirii barajului se manifestă pe ambele planuri.
Aproape simultan, Thein Sein a dat semnale chiar mai clare că avem de-a face cu o administraţie cât se poate de diferită: a eliberat deţinuţi politici şi a invitat-o pe Suu Kyi la discuţiie personale. Suu Kyi se bucură acum de o libertate de mişcare cum nu a mai avut-o de când a primit acum 20 de ani Premiul Nobel pentru pace, iar NLD a anunţat recent că se va prezenta cu candidaţi în alegerile parţiale pentru noul parlament. Dacă Suu Kyi va avea voie să facă o campanie cu adevărat liberă, atât pentru propria candidatură, dar şi ca locomotivă pentru colegii ei din NLD, vom avea dovada că Thein Sein şi guvernul său s-au hotărât realmente să scoată ţara din izolare.
Pentru Suu Kyi şi Thein Sein, fiecare pas de acum încolo va fi delicat, trebuind să fie calibrat cu aceeaşi grijă şi atenţie cu care Mandela şi De Klerk au operat atunci când au trecut peste diferenţele lor şi au condus ţara din izolare. Dar şi comunitatea internaţională trebuie să acţioneze cu mare grijă.
Deşi Thein Sein şi-ar dori cu siguranţă repede ridicate multiplele sancţiuni economice şi politice decretate împotriva ţării sale, e prea devreme pentru o relaxare generală de acest tip. Dar lumea ar trebuie să demonstreze că fiecare pas limpede în direcţia unei mai mari deschideri politice va fi urmat de mai multă recunoaştere politică şi implicare economică internaţională.
Decizia Băncii de Investiţii a Japoniei de a investi în dezvoltarea porturilor din Myanmar – infrastructură esenţială dacă va exista o deschidere economică – este un semnal pozitiv că lumea va ţine pasul cu acţiunile lui Thein Sein. Iar decizia preşedintelui Barack Obama de a trimite ministrul american de Externe Hillary Clinton în Myanmar pentru o întâlnire cu Thein Sein e un alt semn clar pentru disponibilitatea comunităţii internaţionale de a pune capăt izolării ţării.
Mai aproape de casă, recenta decizie a ASEAN de a oferi o şansă ca Myanmar să preia preşedinţia organizaţiei în 2014 subliniază dorinţa vecinilor ca ţara să participe pe deplin la prosperitatea tot mai mare a Asiei.
Nimeni nu ar trebui să se grăbească să emită judecăţi, dar deciziile lui Thein Sein încep – cel puţin până acum – să semene cu cele ale lui De Klerk în momentul în care acesta a iniţiat procesul de reformă în Africa de Sud. Din fericire, prin Aung San Suu Kyi există în Mynamar şi un Nelson Mandela.
Yuriko Koike, fost Ministru al apărării şi Consilier naţional de securitate, este Preşedintele Consiliului executiv al Partidului Liberal Democrat nipon. Copyright: Project Syndicate, 2011. www.project-syndicate.org
