Chiar si inainte ca liderul suprem, ayatollahul Ali Khamenei, sa decida sa sugrume putina legitimitate ramasa din "democratia gestionata" a Iranului, sistemul era cu siguranta straniu. Desi cetatenii iranieni aveau dreptul sa-si aleaga presedintele, candidatii trebuiau sa fie avizati de Consiliul Gardienilor, din care jumatate este numit de liderul suprem neales. Singurii candidati carora li se permitea sa intre in competitia electorala erau barbati cu un dosar religios impecabil si loiali unui regim ale carui decizii importante sunt luate de clerici nealesi. Mir-Hossein Mousavi, desemnat de fostul ayatollah Khomeini pentru postul de prim-ministru in 1981, era o asemenea persoana. Mousavi a candidat ca reformist, promitand libertati sporite pentru presa, mai multe drepturi pentru femei si mai putine restrictii in vietile private ale iranienilor. El a mai sugerat si un plus de flexibilitate in negocierile cu Statele Unite.
Si totusi, infrangerea lui Mousavi de catre Mahmoud Ahmadinejad intr-un proces electoral aparent trucat a fost salutata cu usurare de unii neoconservatori din SUA. Max Boot, un comentator cu greutate, isi asuma "o oarecare satisfactie fata de rezultatul alegerilor din Iran", fiindca acum ii va fi mai greu lui Obama sa stea in calea unui atac israelian asupra instalatiilor nucleare iraniene. Din moment ce Iranul este inamicul (mai tineti minte "axa raului" a lui George W. Bush?), ar fi mai bine sa ai de-a face cu un presedinte care vorbeste si se comporta ca un raufacator nebun decat cu un personaj care are un discurs cu rezonanta rezonabila si care promite reforme.
Asta ar parea culmea cinismului, ceea ce si este. Ne duce cu gandul la apropierea in spirit dintre neoconservatorii extremisti si ideologii comunisti. Pentru o minte radicala, compromisul este o anatema. Cativa musulmani de extrema stanga, obsedati de opozitia fata de "imperialismul" occidental si de Israel, au salutat infrangerea lui Mousavi, fiindca, asa cum se exprima un activist, "rezistenta antisionista nu-si poate permite o revolutie proamericana de catifea".
Comunistii au avut intotdeauna tendinta de a nega diferentele dintre candidatii la alegerile din democratiile liberale (ce sa mai vorbim de cele "gestionate"), spunand ca, de fapt, sunt doar fatetele diferite ale aceluiasi sistem putred. In realitate, social-democratii erau considerati mai periculosi decat conservatorii duri, pentru ca discursul lor moderat de stanga nu servea decat amanarii revolutiei. Aceasta gandire i-a ajutat pe nazisti sa distruga democratia germana in anii ‘30.
Reactia lui Boot si a altora de aceeasi credinta indica o dilema veritabila care apare intotdeauna in sisteme autoritare, acolo unde oarece similitudini cu democratia sunt instrumentalizate pentru obtinerea unui spor de legitimitate. Ce pot face candidatii opozitiei cand sunt chemati sa participe la alegeri pe care stiu ca nu le pot castiga sau, daca le pot castiga, statutul de ales nu le va oferi decat un minimum de autoritate? Daca accepta, ajuta la legitimarea unui sistem in care nu prea cred. Daca refuza, nu au nici un fel de influenta.
Exista argumente corecte care dau dreptate ambelor optiuni. Orice sansa pentru oameni de a se face auziti este buna, chiar daca alegerile sunt trucate. Fiindca democratia implica atat institutii, cat si candidati individuali, este bine ca cetatenii sa-si exercite dreptul de vot. Atunci cand survine cu adevarat schimbarea, nimeni nu mai poate pretinde ca oamenii "nu sunt pregatiti pentru ea". Dar in vreme ce votul le confera cetatenilor demnitate, participarea la o frauda este umilitoare.
Nu exista o reteta absoluta de urmat in aceste circumstante imposibile, asa ca oamenii trebuie sa judece fiecare proces electoral dupa valoarea acestuia. Dat fiind ca 85% din alegatorii iranieni au decis ca merita sa participe la ultimele alegeri, decizia lor trebuie respectata. Desi optiunile lor erau limitate, multi dintre ei au avut suficienta incredere ca un candidat reformist nu doar ca va fi ales, ci si ca va face viata lor un pic mai buna. Din acelasi motiv, 70% au votat in 1997 pentru Mohammed Khatami, presedintele reformator.
Si Khatami avea idei bune despre libertatea presei, drepturile individuale si reformele democratice. In cea mai mare parte ele au fost zadarnicite de clericii care detineau, in ultima instanta, puterea. Nici faptul ca administratia Bush l-a abandonat pe Khatami nu a fost probabil de mare ajutor. La fel ca unii neoconservatori actuali, consilierii de politica externa ai lui Bush nu observau vreo diferenta intre reformisti si adeptii liniei dure. Acest lucru a subminat in plus autoritatea lui Khatami. Mousavi era privit de multi iranieni ca a doua sansa. Din nefericire, la fel a gandit si Khamenei, asigurandu-se ca Ahmadinejad sa-si pastreze postul. A fost o lovitura sub centura pentru toti iranienii care tanjesc dupa demnitatea politicilor democratice. Dar nu inseamna ca au gresit sau au fost naivi cand au incercat.
Campania lui Mousavi si ceea ce a urmat au demonstrat clar ca cei care decid sa nu vada nici o diferenta intre candidati (cu exceptia stilului si prezentarii) au gresit: chiar daca alegerile au fost fraudate, vocile opozitiei fata de autoritarismul clerului s-au facut auzite. Demnitatea tacuta a protestelor postelectorale a adus mai multe servicii perceptiei internationale a Iranului decat orice discurs beligerant al unui presedinte populist.
Si poate ca a existat o consecinta mai importanta. Alegerile, frauda si inabusirea violenta a protestelor au facut vizibile falii adanci in interiorul regimului – si le-a adancit evident. Acesta este si motivul pentru care, in cele mai multe cazuri, este bine sa contesti alegerile, chiar si in circumstante deloc promitatoare – procedand astfel, ies la iveala crapaturile din zidul dictaturii. Ahmadinejad a castigat alegerile, dar regimul a iesit slabit din ele. Teroarea poate prelungi agonia, dar in final un regim ilegitim e condamnat.
A persista in credinta ca reformistii si conservatorii sunt doar masti ale aceluiasi inamic, a te bucura apoi de victoria celor din urma nu e doar cinic – este o insulta in plus la adresa unui popor care a fost deja umilit suficient.
Copyright: Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
