„Kokka no hinkaku” („Demnitatea unui stat”) este titlul unei cărţi recente, scrisă de matematicianul japonez Masahiko Fujiwara, care s-a vândut în peste trei milioane de exemplare. Discuţiile despre carte, în Japonia, sunt atât de înfocate încât termenul „demnitate” (hinkaku) a devenit un cuvânt aflat pe buzele tuturor. Faptul că demnitatea Japoniei este acum o problemă de interes general nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Pentru că acesta este un moment în care Japonia trebuie să îşi traseze cursul – fie declin, fie demnitate – ca „stat” (kokka) în relaţie cu vecinul său gigant, China.
Problema relaţiilor cu China s-a cristalizat în septembrie, când paza de coastă japoneză l-a arestat pe căpitanul unui trauler chinez după ce nava sa a lovit două bărci japoneze de patrulare în apropiere de insulele Senkaku, care fac parte din Japonia şi din apele sale teritoriale. Tensiunea dintre Japonia şi China, care pretinde aceste insule, a crescut imediat. Timp de ani buni, guvernarea japoneză a avut o abordare de tipul „nu te lega la cap fără să te doară” faţă de disputele teritoriale asupra insulelor, ignorând provocările repetate lansate de China (şi de Taiwan). Acest lucru a luat sfârşit însă o dată cu alegerile din septembrie 2009, care au inaugurat administraţia pro-China a prim-ministrului Yukio Hatoyama. Hatoyama a fost suficient de naiv încât să-şi declare public intenţia de a transforma Marea Chinei de Est într-o „Mare a Fraternităţii”, condusă de chinezi. În plus, a pierdut încrederea Statelor Unite, cel mai important aliat al Japoniei, susţinând relocarea în afara Japoniei a unei baze aeriene americane din Okinawa.
Realismul diplomatic nu a fost restaurat după căderea lui Hatoyama de la putere, la începutul acestui an, fiindcă succesorul său, Naoto Kan, continuă să creadă că Japonia poate într-un fel să aleagă să nu ia parte la istorie. Într-o şedinţă a plenului Naţiunilor Unite din septembrie, Kan a spus că guvernul său caută să obţină o „societate în care suferinţa umană este redusă la minimum”. Securitatea naţională este tratată ca o problemă de o importanţă minoră. Între timp, China îşi urmează propria definiţie a „demnităţii”, care priveşte pe aproape oricine din Asia, în afară de guvernul lui Kan, ca având drepturi de dominare. Într-adevăr, China nici măcar nu mai încearcă să-şi ascundă dorinţa de hegemonie în Pacific. China pare să fi privit conflictul din Insulele Senkaku drept un test de voinţă, un test pe care guvernul lui Kan l-a picat cu brio. Ca represalii faţă de refuzul Japoniei de a elibera căpitanul traulerului, China a sugerat că ar putea să-şi retragă ambasadorul de la Tokio, să suspende schimburile ministeriale bilaterale şi să anuleze o excursie în Japonia pentru aproape 10.000 de chinezi.
Mai ameninţător chiar, chinezii au arestat patru angajaţi de la Fujita, o companie japoneză de construcţii, pe baza unor suspiciuni de spionaj. Cei patru se aflau în China pentru un proiect comandat de guvernul japonez pentru a dispune de arme chimice abandonate de militarii japonezi după al doilea război mondial. Oficialii chinezi au mai sugerat şi posibilitatea interzicerii exporturilor către Japonia ale pământurilor rare – materiale în stare pură, cruciale pentru multe procese japoneze de producţie, şi se pare că au făcut deja asta, informal. Neexperimentată şi inaptă diplomatic, administraţia lui Kan a cedat, eliberând căpitanul de trauler relativ devreme. Guvernul său a căutat apoi să arunce vina pe judecătorul local care îl arestase pe căpitan. Această desfăşurare a unei diplomaţii îngenuncheate a îngrozit mulţi japonezi, iar sprijinul poporului pentru administraţia lui a scăzut.
Interzicerea exportului de minerale rare, la care se face adesea referire cu denumirea de „vitamine industriale”, a fost o lovitură teribilă pentru companiile japoneze, care se bazează pe China pentru 97% din aprovizionare. Din marea varietate de minerale rare, neodimiul şi disprosiul sunt folosite pe scară largă ca materiale magnetice pentru motoare în cadrul vehiculelor ecologice şi electrocasnice, erbiul este folosit ca dopant în fibrele optice şi ceriul este un abraziv pentru polizarea sticlei LCD. „Ameninţarea mineralelor rare” nu vizează doar Japonia, deoarece China se ocupă de 90% din producţia mondială, care se ridică la 120.000 de tone. Acest lucru nu ar trebui însă să fie deloc o ameninţare, pentru că lumea are rezerve mari din aceste elemente, care se numesc „rare” numai pentru că sunt distribuite în cantităţi mici şi trebuie extrase din minereuri, un proces ce necesită mult timp. Minele de elemente rare există în toată lumea, dar China domină piaţa globală pentru simplul motiv că are din abundenţă astfel de minereuri mai aproape de suprafaţă.
Evident, China are, de asemenea, şi forţă de muncă ieftină pentru a procesa minereul. Aceste minereuri de elemente rare din sudul Chinei, cu excepţia celor din centrul Mongoliei, conţin substanţe radioactive ce expun sănătatea oamenilor şi mediul la riscuri considerabile. Alte ţări îşi fac, poate, griji cu privire la aceste riscuri la care îşi expun muncitorii ce exploatează minereul, dar acesta nu pare a fi şi cazul Chinei. Confruntate cu tăierea agresivă de preţuri făcută de producătorii chinezi de elemente rare, multe mine din SUA şi din lume au fost închise de-a lungul anilor. Chiar şi înainte de incidentul cu traulerul China încerca să controleze elementele rare, definindu-le ca o resursă strategică. Oficialii chinezi spun că îngrijorarea cu privire la supraexploatarea şi exportul ilicit al elementelor rare i-a forţat să supravegheze mai atent industria.
Actuala reglementare, combinată cu strategia chineză agresivă a preţurilor, sugerează dorinţa de a deţine monopolul, iar interzicerea exporturilor de elemente rare în Japonia arată că un efort de a testa avantajele acestui monopol se profilează la orizont. Mişcarea Chinei a pus însă restul lumii în alertă. Multe ţări plănuiesc acum să-şi dezvolte surse alternative sau proprii de elemente rare, dar şi să accelereze eforturile de dezvoltare a tehnologiilor independente. China are însă alt motiv pentru înăsprirea exporturilor de elemente rare: vrea să forţeze firmele high-tech să opereze în ţară, în aşa fel încât companiile locale să le absoarbă tehnicile. Un oficial din cadrul unui companii chineze a spus că, deşi aceste exporturi au fost restricţionate, companiile japoneze îşi pot asigura aprovizionarea dacă se lansează pe piaţa chineză. Dacă există o soluţie care ar putea menţine demnitatea Japoniei în cadrul unui asemenea şantaj este foarte improbabil însă ca guvernul Kan să o găsească.
Copyright: Project Syndicate, 2010.
www.project-syndicate.org
